„Mă surprinde că școlile publice nu au făcut încă implozie”

22/11/2017

Beverly Eakman este unul dintre cei mai redutabili critici ai sistemului de învățământ contemporan, decelând cu argumente și exemple traumele morale și intelectuale produse copiilor de sistemul public de educație. Eakman a fost profesoară timp de nouă ani într-o școală de stat, după care a devenit redactor științific și scriitor pentru NASA, iar mai apoi a lucrat pentru numeroase organizații guvernamentale și private. Recunoașterea publică a venit odată cu scrierea cărții „Cloning of the American Mind: Eradicating Morality Through Education”. Interviul de mai jos, din care astăzi publicăm prima parte, a apărut în anul 2006 pe blogul http://whyhomeschool.blogspot.ro/2006/06/interview-beverly-k-eakman-author.html

Educația publică s-a prăbușit în ultimii 50 de ani, din multe puncte de vedere, cum ar fi instituțiile de învățământ, siguranța și eforturile de a influența ce gândesc copii? Vedeți vreo rază de speranță în educația publică?
Între anii 1968 și 1975, testele grilă au început să arate din ce în ce mai mult ca niște sondaje de opinie decât ca niște teste cognitive. Profesorilor, cum era și cazul meu, li se spunea, în esență, să nu predea, să nu pună note proaste copiilor, să nu le spună nimic din ce ar putea fi interpretat ca un comentariu negativ asupra temelor, îmbrăcăminții sau limbajului folosit de copii.

Astăzi, foarte puțini dintre cei care vor să devină profesori urmăresc o specializare academică. Devin absolvenți în educație, care se traduce de fapt prin psihologie sau, și mai specific, prin activitate socială.  Chiar și aceia care se specializează într-un domeniu academic, în mod tipic, sfârșesc prin a „aborda” alte domenii odată ce ajung în clase. Un profesor de istorie ar putea preda știința, unul de muzică matematica.

Nu, nu văd vreo „rază de speranță”. În scorurile comparative dintre țări, SUA se află pe o pantă descrescătoare. Este prognozat ca în următorii 20 de ani să fim lipsiți de o forță de muncă suficient de educată sau abilă pentru a putea rămâne competitivi.

De-a lungul anilor ați ridicat o mulțime de semne de întrebare asupra școlilor publice. Când ați devenit preocupată de soarta școlilor publice și care erau motivele inițiale de îngrijorare?

Primele semne de întrebare asupra școlilor publice au apărut în timpul studenției. Mi-am dat seama că rolul meu nu era de a transmite lucrurile esențiale sau alfabetizare sau vreo competență într-un domeniu, ci să promovez „sănătatea mintală”. Universitatea Texas Tech, unde m-am decis să merg, era la capătul lumii, practic ultimul loc de pe pământ unde te-ai putea aștepta să dai peste o abordare fundamental marxistă asupra educației profesorilor. Majoritatea colegilor mei proveneau din cătune, și cu toatea astea înghițeau pe nemestecate ceea ce aruncau profesorii. Bineînțeles, atracția mesajului predat de profesori venea parțial și din dorința studenților de a părăsi provincia și a deveni „proprii lor stăpâni”, la fel cum făceau profesorii din alte campusuri din țară, care demonstrau și participau la violențe. Măcar de asta nu aveam parte la Tech.

Majoritatea cursurilor noastre constau în „ed-psih”, adică educație psihologică, psihologia copilului, psihologia adolescentuului și așa mai departe. Mi s-a părut straniu că nu interesa pe nimeni dacă noi stăpânim sau nu un subiect anume.

Am fost introdusă în noua gândire în anul 1966, când un profesor de „psiho” a intrat în clasă, a desenat mai multe cercuri concentrice pe tablă și a anunțat: „primul lucru pe care voi trebuie să îl știți este că nu există simț comun.” Apoi a bătut cu degetul în cercul din mijloc. „Acesta este ego-ul”, a spus el. „Acesta este important. Celelalte cercuri reprezintă lucruri ca religia, familia, casa șamd. Toate sunt periferice. Ego este centrul universului.”

Odată ce am ajuns profesoară, mi-am dat seama că materii precum logica, filosofia, retorica și istoria cronologică, care pe vemuri ajutau elevii să-și facă o idee despre problemele moderne, au dispărut atât din licee, cât și din colegii. Concepte ca independență, drepturi de proprietate, stat limitat (văzut în special în contextul puterii de reglementare) sau rolul religiei în societate, nu erau prinse nicăieri.  În licee, fizica, chimia, analiza matematică și fiziologia au început să fie rezervate pentru cei cu IQ-uri foarte mari, care apoi erau mutați pentru lucruri mai bune, sau primeau însărcinarea de „a face mentorat” cu studenții mai înceți.
Apoi, în California, pe vremea când eram o tânără profesoară, am urmat ateliere susținute de experți behavioriști ca William Glasser, în opinia căruia copiii au nevoie să audă că fiecare lucru pe care îl fac este minunat, chiar și atunci când nu este. Alți psihologi pretindeau că abordarea tradițională în privința educației și creșterii copilului „creează 1.000 de nevrotici la fiecare copil pe care psihiatri speră să-l ajute prin psihoterapie”

Sfaturile pentru creșterea copiilor oglindeanu ce se întâmpla în școli. Revistele de părinți de la mijlocul anilor ‘60 au fost dintr-o dată pline de articole scrise de „experți” care recomandau mămicilor și tăticilor să lase deoparte măsurile disciplinare și să ofere copiilor „spațiu personal”. Vă sună cunoscut? Nu vă băgați nasul în dormitorul și dulapul copilului. Un copil are un drept la viață privată, șamd.

Această abordare a avut un efect predictibil – tinerii au scăpat complet de sub control. Părinții s-au plictisit și ei să mai stea cu copiii, așa că începând cu anul 1978 îngrijirea copiilor a devenit o afacere extraordinară. Dar când au apărut problemele, la Littleton, Springfield, Paducah, Santee, părinții au fost cei considerați vinovați deoarece nu au făcut acele lucruri pe care „experții” le-au tot împins vreme de 35 de ani. Prin ștergerea distincțiilor dintre bine și rău, prin sfatul dat copiilor de a-și „descoperi propriul sistem de valori”, școlile s-au trezit dintr-o dată sufocate de probleme disciplinare nemaiîntâlnite până atunci, nici măcar în vremurile proaste din trecut, când copiii trebuiau să întrețină focul din sobe pentru a încălzi clasa.

Și cu toate astea, „experții” în educație rămân și azi la fel de atașați de viziunea lor, numind atrocitățile rezultate „chestiuni de sănătate mintală”, în loc de probleme morale.

Vedeți vreun motiv de optimism în educația publică?

Mă surprinde, cred, că școlile publice nu au făcut încă implozie. În fond, de ce ar mai fi nevoie? Bineînțeles, că un numar foarte mare de părinți grijulii au părăsit școlile publice iar astăzi au la dispoziție resurse extraodinare, uneori mai bune sau cel puțin la fel de bune ca cele oferite de școlile private scumpe.

Școlile private au devenit și mai scumpe deoarece cererea pentru ele a crescut odată cu barierele la intrare pe această piață, cauzate de birocrație și reglementări. Apoi, mai este oferta voucherelor, dar care introduce în ecuație banii publici și problemele specifice. Dar acum are loc ceva remarcabil. Părinții care își cresc copii acasă, alături de câteva școli exclusiviste private și centre de învățare, profită de inovațiile tehnologice în educație. Au aruncat la gunoi manualele trendy care durează un sezon. De pilda, Bridgeway Academy Project pune la dispoziție un întreg curriculum pentru educația primară și secundară, atât pe suport electronic, cât și pe hârtie. Este acreditat în 50 de state. Ideea este că domnul Salzman și-a dat osteneala să afle exact cum un elev procesează informația în creier, iar apoi a venit cu o metodă de a-l învăța pe copil.

Susțin de mai multă vreme că problemele educației pot fi rezolvate în 15 ani dacă restructurăm în profunzime educația profesorilor din colegii și universități, pe baza a ceea ce știm cu adevărat despre învățare. Dacă îngropăm pshioblablaul și absurditățile, și creăm adevărate teste de diagnostic pentru nou veniții în școli, iar apoi remodelăm felul în care potrivim elevii cu profesorii, atunci am putea schimba întreaga dinamică a școlii.

Cu excepția unor leziuni la creier și a bolilor mentale care produc retardare, doar nouă lucruri „pot merge prost” în învățare: gândire spațială și abstractă, identificare vizuală, memorie auditivă și vizuală, viteză perceptivă, rezistență mentală, coordonare mână-ochi, sincronizare gândire-vorbire. Majoritatea oamenilor sunt slabi la cel puțin unul din aceste capitole.

Acestea nu sunt „stiluri” de învățare, sunt chestiuni fundamentale. Noi facem teste astăzi pentru a descoperi boli mentale, iar asta este total greșit. Copiii au nevoie să fie în compania unui profesor cu experiență în a-i antrena capacitățile sale cele mai slabe, nu cele puternice. De pildă, dacă un copil deja excelează la memorie auditivă, este o greșeală să-l pui într-un mediu unde lecțiile se bazează pe prezentări orale. Este deja bun la asta.

Absolvenții în educație nu se specializează în gândire spațială, în memorie auditivă sau în viteză perceptivă, etc., cu excepția programelor destinate celor care lucrează în centre de învățare foarte scumpe, locuri unde părinții cu bani își trimit copii care au probleme. Oamenii aceștia știu totul despre fundamente deoarece prima prioritate a unui centru de învățare este să stabilească o substructură a învățării. Altfel, tutoratul eșuează iar părinții nu mai dau bani.

Deci, da, există o cale de ieșire. Dar școlile publice nu vor urma drumul acesta. Întrebarea este de ce liderii țării nu profită de ceea ce știm deja despre învățare. Cred că parte din răspuns este politic: sindicatele profesorilor, marxiste până în măduva oaselor, nu au niciun interes să educe populația. O altă explicație este lăcomia – politicienii știu că acei copii ignoranți vor deveni ca adulți pradă facilă pentru demagogie și voturi. Un al treilea motiv este că școala s-a întrețesut cu cultura pop. „Toată lumea” trimite copilul la școală, nu-i așa? Și tot tărăboiul cu popularitea, găștile, fotbalul și învățatul prost merg mână în mână cu școala publica. Între timp, avem la școală împușcături, violuri, bande de infractori și curriculum inspirat politic, toate parte integrantă din instituțiile contemporane.

Mâine va apărea cea de-a doua parte a interviului cu Beverly Eakman.

2 Comments

  1. […] via „Mă surprinde că școlile publice nu au făcut încă implozie” – Contra Mundum […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *