Privind înapoi la Reagan

27/03/2018 | de Joseph Sobran

După ce am citit recent publicatele scrisori ale lui Ronald Reagan, mi-am reamintit cât de mult mi-a plăcut de el, chiar și după ce nu l-am mai admirat ca președinte. A fost întotdeauna un om modest, decent, jovial, cu mai mult bun simț și control al proporțiilor decât majoritatea politicienilor. Și cu mult umor.

Dar tocmai acele calități care îl făceau fermecător și sociabil scoteau în evidență absurditatea de a-ți pune nădejdea în el – sau în orice alt om care are puterea nemăsurată a președinției americane. Superlativele cu care l-au gratulat fanii săi par la fel de deplasate ca și exagerările detractorilor săi. A fost, într-adevăr, un om foarte obișnuit și niciodată nu a pretins să fie altceva. Nu ar fi trebuit să dețină atâta putere, dar cine ar fi trebuit? Măcar puterea a ajuns în mâinile cuiva care nu se lua foarte în serios și care nu a abuzat de ea la fel de grosolan cum fac cei mai mulți.

M-a șocat o singură dată. Era în 1983, la puțin timp după bombardamentul odios al cazarmelor pușcașilor marini din Liban, când a ordonat, drept represalii, bombardarea unui sat despre care se spunea că este o fortăreață teroristă. O astfel de decizie însemna, cu certitudine, moarte fără discriminare. Era o crimă! Iar Ronald Reagan pe care îl știam eu nu era un criminal! Nu se putea așa ceva!

Dar s-a putut, și toată lumea a părut să accepte fără să clipească ideea că un președinte american trebuie să „riposteze” în fața terorismului, nu contează cât de brutal, pentru ca toată lumea să știe care este „soluția” americană. Nu era crimă. Era parte din fișa postului de președinte.

Reagan mi-a atras pentru prima dată atenția când eram în liceu. L-am ascultat ținând un discurs ca purtător de cuvânt pentru General Electric, în care compara firmele libere din America cu comunismul. Mi s-a părut extraordinar. Peste câțiva ani, am fost încântat că a intrat în politică și a fost ales guvernator al Californiei.
În 1980, când a candidat la alegerile prezidențiale,  îmi pusesem speranța în el. Mă gândeam că va fi liderul unei cruciade împotriva tuturor inovațiilor liberale începute de la New Deal. Nu mi-a trecut prin minte că gândeam chiar și eu ca un liberal, așteptând de la un președinte să fie un lider mesianic, un ”one man show” carismatic.

Au existat, însă, și mesia politici mai răi de atât. Indiferent ce a mai făcut, Reagan nu și-a pierdut niciodată șarmul discret. L-am auzit vorbind la câteva întâlniri conservatoare și întotdeauna a reușit să ridice sala în picioare cu o glumă foarte bună. După cum remarca recent un scriitor britanic, Bob Hope nici nu se putea compara cu Reagan ca povestitor de anecdote. Niciodată nu am fost mai mândru ca atunci când am auzit că a râs la unele glume de-ale mele.

Am fost unul dintre credincioșii săi adevărați, unul dintre cei care strigau „Lăsați-l pe Reagan să fie Reagan”, cu convingerea că ącei sfătuitori lingușitori moderați republicani, acei disprețuiți „oameni din jurul președintelui”, îl impiedicau să acționeze ca un adevărat conservator ce era.

Era firesc să fiu dezamăgit de compromisurile sale. Cu timpul am devenit antât de dezamăgit încât am făcut și o glumă pe seama lui: „Lăsați pe altcineva să fie Reagan.” Dar asta nu s-a întâmplat până la al doilea mandat.

Mulți conservatori cu principii l-au ”citit” pe Reagan cu mult înaintea mea – asta în cazul în care eu chiar l-am ”citit”. Avea un fel anume de a convinge sentimentalii ca mine că ne împărtășește pasiunile, în pofida aparențelor contrare. Avem o slăbiciune pentru el și poate că încă mai am. Acum cred că știu mai bine, dar nu sunt 100% sigur.

E ciudat cum te fac unii oameni să vrei să crezi în ei. Indiferent cum se numește această calitate, Reagan o avea. La un moment dat, jumătate din prietenii mei îi scriau discursurile și toți îl idolatrizau. Încă mai scriu cărți de dragoste despre el.

Așa era generația mea. Nu vom mai simți vreodată la fel pentru un alt politician. Te poate lua valul o dată în viață și e scuzabil, dar a doua oară nu se mai poate întâmpla.

Dacă ești realmente cu capul pe umeri, nu ți se va întâmpla nici măcar o dată. Constituția SUA definește obligațiile președintelui foarte strict și acestea nu includ coordonarea economiei, bombardarea satelor și nici măcar talentul de a spune glume reușite.

Reagan nu a fost un președinte mare. Președinții „mari”, așa cum sunt văzuți îndeobște, sunt în afara Constituției. Îmi place să cred că Reagan a înțeles asta. Sunt sigur, însă, că a fost ultimul președinte care, din când în când, a tras cu ochiul la Constituție.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *