Marea revoluție a timpurilor noastre

24/04/2018 | de Joseph Sobran

În 1960, când aveam 14 ani, eram înnebunit după JFK. Primul, John F. Kennedy, nu cel de azi, John F. Kerry.  Mi-am luat aproape 30 de insigne cu JFK de la sediul Democrat local, le-am agățat pe toate pe cămașă și m-am dus cu ele la școală.

Domnul Elliott, fostul meu profesor de matematică, care avea un minunat umor sec, s-a uitat la mine și mi-a spus „Măi să fie, Joe! Ai lăsat baltă orice subtilitate?”. L-am iubit pe acel om. Tachinările sale seci m-au făcut întotdeauna să mă simt ca un om mare, ceea ce este întotdeauna o modalitate plăcută de a ajuta un băiat să se maturizeze.

Bineînțeles că a lăsa baltă orice subtilitate este tot ceea ce presupune politica. În 1960 nu mi-am dat seama că JFK așeza fundațiile solide ale unui stil de a face campanie prezidențială. Oferind „idealism” și „leadership” era echivalent cu a propune misiuni extravagante pentru stat. JFK a promis o „nouă frontieră”, care a căpătat formă (un fel de a spune) în „cursa spațială”, culminând cu trimiterea unui om pe lună înainte de a o face rușii.

Succesorul lui JFK, Lyndon Johnson, a promis o „Mare Societate”, adică o mulțime de programe federale. Și chiar și azi, de la candidații la președinție se așteaptă să facă promisiuni mărețe, care presupun cheltuieli federale imense.  Președintele Bush discută despre trimiterea bărbaților (și femeilor) pe Marte, printre alte lucruri. Multe alte lucruri. Și se spune despre el că este conservator!

Reflexele utopice au devenit parte din îndatoririle slujbei de președinte al SUA. Le luam de bune de-a gata. Ideea că președintele este doar un „executor”, adică execută legile pe care le adoptă Congresul, pare jalnică și timidă.  Astăzi, președintele trebuie, se pare, să gândească grandios, ca Buzz Lightyear: „Spre infinit – și mai departe!”

Scriitorul Henry Allen a observat că politica, nu cu mult timp în urmă, era o meserie destul de specializată: bărbați grași îmbrăcați în costume din trei piese făcând înțelegeri în camere pline de fum. Nu prea aveai de-a face cu politica. Astăzi acoperă aproape orice: mâncarea pe care o înghiți, aerul pe care-l respiri, hainele pe care le porți. Nimic nu iese din raza de acțiune. Politica este viață! Destinul uman însăși este decis în New Hampshire!

Istoricul John Lukacs a stârnit controverse când a afirmat mai demult că viața în Germania lui Hitler era destul de liberă pentru mai toată lumea, cu excepția evreilor. Astăzi, prin comparație democrațiile fac să pară vechile regimuri totalitare mai degrabă demodate. Bănuiesc că îți puteai aprinde o țigară într-un restaurant din Berlin în 1936 fără să te gândești prea mult la asta. Tiranii acelei epoci nu ajunseseră la subtilitățile care obsedează democrațiile contemporane, care „ne protejează” de rele pe care strămoșii noștri nici măcar nu le recunoșteau. „Homofobia”, de exemplu.

Am trăit una din cele mai mari revoluții ale istoriei umane și abia dacă o știm: infiltrarea Statului în fiecare aspect al vieții umane și al societății. Unii oameni privesc acest lucru drept bun și „progresiv”, alții îl văd ca tiranic. Dar oricum ar fi, este un fapt, o transformare la fel de importantă ca, de pildă, Revoluția Industrială. Nimic nu este acum dincolo de puterea Statului.

Te-ai gândi că oamenii măcar își vor da seama. Dar până acum epoca noastră nu a primit nicio etichetă, cum s-a întâmplat cu Epoca de Piatră, Feudalismul, Renașterea, Reforma, Iluminismul și alte vremuri de schimbări profunde care nu au mai lăsat nimic cum era.

Împărați ca Nero și Caligula au devenit faimoși pentru cruzimea personală, dar nu au schimbat în realitate – sau nu au vrut să schimbe – felul în care oamenii trăiesc. Impactul lor a fost superficial. Oricât de scandalos le-a fost comportamentul, supușii lor nu au fost în mod special mai puțin liberi decât au fost vreodată.

În același fel, comportamentul dezgustător de imoral al lui Bill Clinton nu i-a făcut pe americani mai puțin liberi. Nici cel mai adunat al lui George W. Bush nu i-a făcut mai liberi. Marea transformare continuă sub ambele partide. Niciun candidat prezidențial nu își propune să inverseze această tendință deoarece niciunul nu este măcar conștient de ea. Singura problemă este cum să mergem mai departe.

În anii ‘40, Friedrich Hayek a intuit marea schimbare pe care a denumit-o „drumul către servitute”. A fost atacat pentru că a sugerat că regimurile nazist, fascist, socialist, comunist și democratic picau de acord asupra presupoziției de bază că puterile statului trebuie să se extindă. Astăzi, când un președinte republican „conservator” își asumă aceeași presupoziție, cine se mai poate îndoi că Hayek a avut dreptate?

Traducere din engleză de la http://fgfbooks.com/Sobran-Joe/2017/Sobran170630.html

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *