Cazul Alfie Evans și avortul selectiv

27/04/2018 | de Alexandra Desanctis

Dacă acceptăm că viața nu are nicio valoare intrinsecă, devine mai ușor de justificat crima sau privarea de tratament a celor care acceptă suferința.

În Marea Britanie, un băiețel se luptă pentru viața sa.  Doctorii lui Alfie Evans l-au catalogat ca fiind incapabil să supraviețuiască bolii sale terminale, iar statul le-a interzis părinților săi să-l transporte în Italia pentru alt tratament, în pofida faptului că guvernul italian i-a acordat cetățenie iar doctorii italieni au fost de acord să-l trateze.

 

Cazul este o exemplificare barbară a ceea ce se poate întâmpla când judecătorii au autoritatea de a împiedica arbitrar părinții să caute tratament pentru propriul copil, chiar și tratament în afara ariei de acoperire a statului.  Potrivit judecătorului și doctorilor, Alfie Evans trebuie să moară și trebuie să moară acum.

Dar acest caz este de asemenea un exemplu a ceea ce se poate întâmpla când cultura noastră a morții îmbrățișează ideea că viața umană, în special a copiilor suferinzi, nu are nicio valoare intrinsecă. (Această credință este evidentă, de asemenea, în dezbaterile din ce în ce mai numeroase cu privire la eutanasie, sinucideri asistate, îngrijirea celor aflați în stadii terminale.)

Acest tip de judecată subiectivă cu privire la valoarea vieții nu este nicăieri mai evidentă decât în dezbaterile legate de avort, în special când vine vorba de avortul selectiv, când avocații pro-alegere insistă că părinții trebuie să fie liberi să întrerupă sarcină atunci când testele prenatale arată probleme care „limitează viață”.

Luați de pildă cazul avortul copiilor diagnosticați prenatal cu sindromul Down, un caz reîmprospătat în ultimele luni. Vara trecută, CBS News arăta într-un reportaj cum  Islanda a devenit liderul mondial în „eradicarea nașterilor de copii cu sindromul Down”. Dar Islanda nu a eradicat această disfuncție cromozomială, ci folosește o combinație agresivă de teste prenatale și avort selectiv pentru a identifica și extermina copii afectați de boală. Această situație este sărbătorită ca progres medical și moral.

Filosofia aceasta atroce se răspândește și în SUA, unde două din trei femei însărcinate care primesc un diagnostic de sindrom Down pentru fătul lor aleg să avorteze. Numai ce luna trecută, editorialista Washington Post, Ruth Marcus a scris două articole consecutive în care apăra avortul unor astfel de copii, după care au urmat și altele, în acord cu ea.

„A fi părinte înseamnă a-ți…iubi copilul pentru ceea ce este”, a scris Marcus în prima dintre bucățile ei. Dar acea dragoste merge  doar până într-o acolo încât:

A accepta acest adevăr esențial este diferit față de a sili o femeie să dea naștere unui copil a cărui capacitate intelectuală va fi afectată, ale cărui alegeri de viață vor fi limitate, a cărui sănătate va fi compromisă. Majoritatea copiilor cu sindromul Down au o limitare cognitivă de la blândă la moderată, ceea ce înseamnă un IQ între 55 și 70 (blândă) sau între 35 și 55 (moderat). Aceasta înseamnă o capacitate limitată pentru a trăi independent și a avea siguranță financiară. Sindromul Down afectează viața întregii familii.

Argumentul are conotații eugenice evidente, dar în ambele editoriale Marcus a inclus doar o propoziție în care ia în considerare implicațiile periculoase ale poziției sale: „Există aspecte sinistre, eugenice ale tehnologiei de testare prenatală care necesită o viguroasă dezbatere publică.” Dar nu face nimic pentru a le aduce măcar în discuție.  De fapt, este incredibil de greu de găsit un apărător al avortului copiilor cu sindromul Down dispus să meargă cu argumentul până la capătul concluziilor sale logice.

În schimb, avocații pro-alegere își camuflează sprijinul pentru avortul selectiv în retorica atotacoperitoare a „dreptului de a alege”. Dar include acest drept și dreptul de a avorta un făt care este fată, în cazul în care părinții doresc un băiat? Include dreptul de a avorta un copil care are ochii albaștri în loc de căprui, sau invers? Ce se întâmplă dacă profilul său genetic sugerează că nu va ajunge foarte înalt sau deosebit de atletic? Aceste întrebări rămân fără răspuns.

Interesant, dar o mare parte din argumentul pentru avortul copiilor cu sindromul Down se bazează pe ideea că părinții trebuie să fie liberi să decidă că un anumit tip de suferință face ca viața umană să nu merite a fi trăită. Adică, arați compasiune dacă omori anumiți copii nenăscuți deoarece altfel vor trăi o anumită suferință.

Să luăm în considerare că, în viitor, profilele genetice prenatale vor putea să arate probabilitatea unor boli. Ce se întâmplă dacă genele unui făt relevă un risc mai mare de cancer la sân sau scleroze multiple sau boli de inimă? Probabil că avortul este alegerea miloasă și în astfel de cazuri.

Și tocmai aici argumentul pentru avort selectiv se intersectează cu cazul lui Alfie Evans, un bebeluș care trăiește și care a fost considerat că nu trebuie să trăiască deoarece într-o zi, probabil mai devreme decât mai târziu, va muri din cauza unei boli terminale. Acesta este motivul pentru care refuzul lui Marcus și al altora de a lua în calcul implicațiile logice ale apărării avortului copiilor cu sindromul Down este atât de periculos. Legitimează o cultură în care valoarea vieții nu mai rezidă în demnitatea și importanța sa intrinsecă, ci într-o scară ajustabilă a suferinței, și într-o viziune distorsionată a milei, în care moartea este mai bună decât un anumit tip de viață.

Activiștii proavort – mai ales cei care susțin energic avortarea selectivă a celor cu anomalii genetice – trebuie să ia în considerare aceste întrebări. A nu o face înseamnă a lăsa loc să se răspândească aceeași cultură a morții care l-a condamnat pe Alfie Evans la moarte.

Traducere din engleză de la https://www.nationalreview.com/2018/04/the-alfie-evans-case-highlights-the-dangers-of-defending-selective-abortion/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *