Cum „cad” oamenii în ochii stângii

Uneori folosirea unui singur cuvânt trădează o întreagă viziune asupra lumii. Am avut un astfel de exemplu într-un titlu apărut în ziarul The Guardian în urmă cu o lună: „Cum au căzut băieții din Pompey în mâinile Isis”.

Pompey este denumirea colocvială a orașului Portsmouth, un port aflat pe coasta de sud a Angliei, iar „băieții” din titlu erau cinci tineri originari din Bangladesh, care au crescut acolo și mai târziu s-au înrolat în Isis pentru a lupta Siria. Articolul descrie cum ultimul dintre cei cinci a fost ucis, alți trei murind înainte, iar celălalt, care s-a întors în Marea Britanie, a fost condamnat la patru ani de închisoare (de fapt doi, fiind eliberat pentru bună purtare).

Folosirea cuvântului „băieți” este menită să sugereze cititorilor că nu era nimic special sau diferit care să-i distingă pe aceștia de alți tineri din Portsmouth. Utilizarea acestui cuvânt a fost o expresie a unei gândiri magice sau naive, ca și cum realitatea însăși ar putea fi schimbată în felul dorit prin simpla folosire a unui anumit limbaj.

Dar cuvântul care concentra o întreagă filosofie era „căzut”. Potrivit titlului, tinerii au „căzut” în mâinile Isis la fel cum  un măr cade la pâmânt din cauza forței gravitației. Cuvântul sugerează că i s-ar fi putut întâmpla oricui acest lucru. Adică să plece în Siria prin Turcia ca să se înroleze într-o organizație specializată în decapitări și alte asemenea grozăvii în numele unei religii. Religia lor. A te înrola în Isis este ca o scleroză multiplă. Ceva ce pur și simplu se întâmplă oamenilor.

Cuvântul „căzut” neagă liberul arbitru al tinerilor, ca și cum ei nu ar fi avut vreun cuvânt de spus în toată povestea. Au fost victimele contextului, în virtutea apartenenței la o minoritate. Căci minoritățile sunt prin definiție victime fără liber arbitru.

Se poate face o paralelă interesantă cu felul în care dependenții de heroină se justificau față de mine. Când îi întrebam cum au început să ia heroină, aproape invariabil îm răspundeau că „au ajuns” într-un anturaj nepotrivit, din nou pasiv, ca și cum ar fi fost împinși de un fel de forță naturală. Astfel ei își contestau responsabilitatea, deși era clar că nu au ajuns , cât au căutat anturajul nepotrivit.

Știau că explicația lor nu ține, deoarece râdeau când le spuneam că am cunoscut mulți oameni care au ajuns în anturajul greșit dar nu am cunoscut nicun membru real al anturajaului.

Dar această versiune artificială a „căderii” în dependența de droguri este adesea luată de bună de intelectualii liberali, care doresc să împartă umanitatea într-o mică minoritate a oamenilor care au discernământ (răufăcătorii) și vasta majoritate a celor care nu au (victimele) – ultimii având nevoie de salvarea intelectualilor liberali. Cei bogați și puternici sunt răufăcătorii cu discernământ. Toți ceilalți sunt victime fără discernământ. Pentru a conserva această filosofie, băieții din Portsmouth trebuiau descriși ca fiind „căzuți” în mâinile Isis.