Furia care vine

15/05/2018 | de Joseph Sobran

În timp ce președintele de stânga al Venezuelei, Hugo Chavez, se îmbrățișa cu convalescentul Fidel Castro, cu ocazia serbării vârstei de 80 de ani a acestui, mi-a venit în minte un nume uitat demult: Manuel Noriega. Vi-l aduceți aminte? A fost dictatorul panamez cu fața mâncată de vărsat, dat jos de președintele Bush în 1989, sub pretextul că făcea trafic de droguri, la care s-au adăugat inevitabilele analogii cu Hitler, pentru a justifica războiul din America Centrală. După ce s-a predat într-un final, Noriega a fost judecat cumva în SUA, într-o lege americană (deși nu a pus piciorul în această țară) și a fost bineînțeles condamnat. Ultima oară când am auzit, era într-o închisoare americană și se convertise la creștinism.

Aceasta a fost cea mai recentă dintre multele mici intervenții ale Americii în regiune. Avem obiceiul să le uităm rapid, dar cei care o încasează și le aduc aminte. Din acest motiv, conducători ca Chavez sau Castro sunt atât de populari în America Latină: oricare le-ar fi scăderile, cel puțin nu le fac pe plac yankeilor agresivi.

Tot ceea ce îmi aduc aminte despre războiul din Panama este că mi s-a părut foarte inutil, în timp ce prietenii mei conservatorii erau foarte entuziaști. Nu i-am înțeles niciodată. Poate doar faptul că Războiul Rece se termina ș se bucurau de șansa de a vedea forța Americii exercitată în străinătate împotriva unui dușman. Orice dușman. Iar Noriega se preta.

Mi s-a părut rușinos. Evident că Noriega nu reprezenta niciun pericol pentru Statele Unite. Ai putea sune că a fost Saddam Hussein al anilor 80. Și ne mai întrebăm de ce este atât de răspândit anti-americanismul.

Am citit recent ultima carte a lui Pat Buchanan „State of Emergency”, un avertisment asupra imigrației de străini neintegrabili care amenință acum nu doar America, ci și Europa.  Dată fiind capacitatea noastră de a absorbi pașnic noii-veniți, eram mai degrabă sceptic la începutul cărții. Însă după doar câteva capitole mi-am dat seama, împotriva voinței mele, că m-a convins și răscolit. Noul influx de imigranți, mexicani în SUA și musulmani în Europa, sunt complet diferiți de primele valuri – și mult mai periculoși. La cifrele actuale, nu va trece mult timp până când nu va mai exista o țară majoritar albă și creștină pe pământ. Iar noile majorități non-albe vor fi teribil de ostile cu băștinașii.

În strălucitoarea dar ignorata sa carte, „The Might of the West” (1964), Lawrence Brown observă că amintirea noastră despre secolul XIX ca  o perioadă de pace se datorează faptului că națiunile albe au fost rareori în conflict unele cu altele. Restul lumii a trăit altceva. Tehnologia albilor, în special praful de pușcă, le-a permis să invadeze și să cucerească oameni roșii, maro, galbeni și negri. Invaziile au fost acompaniate de măceluri și distrugeri. Pentru acești oameni, era ca și cum o rasă ciudată de extratereștrii palizi, înarmați cu o magie malefică, a venit de pe o planetă străină ca să-i distrugă. Erau complet neputincioși în fața armelor inamice, pe atunci o noutate groaznică și misterioasă pentru ei.

Am condus lumea și părea că o vom conduce pentru totdeauna. Dar acum – dintr-o dată, în termeni istorici – s-a întors roata și noi suntem cei care părem neputincioși în fața exploziei de populații colorate. Ei sunt cei care ne împing în lumea noastră și care vin spre noi în mulțimi numeroase. Și  nu dau niciun semn că ar vrea să fie ca noi sau să ne ierte.

Traducere din engleză de la http://www.sobran.com/articles/leads/2006-09-lead.shtml

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *