Monarhia britanică a murit

24/05/2018 | de Peter Hitchens

Trăim deja într-o republică. Doar că încă nu am aflat. Diana Spencer, probabil cel mai strălucit om politic al vremurilor noastre, a distrus monarhia britanică în urmă cu 20 de ani.

Actuala regină continuă să ocupe tronul doar pentru că a fost transformată, ca urmare a unei campanii abile de relații publice, în bunicuța preferată a poporului. Supraviețuirea ei este personală, nu politică. Trece prin rigorile funcției de suveran, dar este foarte conștientă că un pas greșit ar aduce din nou mulțimile înlăcrimate,  de fapt nu înlăcrimate ci mârâitoare, și cine știe cum s-ar termina toată povestea?

A început în acele dezgustătoare săptămâni din 1997 când orice pretenție asupra faptului că Marea Britanie are o „majoritate tăcută” care într-o zi se va ridica și va sfida revoluția morală și culturală care mânca din interior țara noastră, s-a prăbușit.

Fără îndoială că milioane și-au spus unul altuia în privat că ei nu fac parte din ciudatul festival semipăgân al falselor emoții, pe măsură ce mulțimile construiau grămezi de flori împachetate în plastic și vărsau lacrimi pentru o persoană necunoscută lor. Dar nu aveau vreun fundament. Nu au făcut nimic. Erau dominați de o dictatură a amărăciunii, chiar dacă amărăciunea era în bună măsură milă față de sine.

Când acea ființă pe nume Blair a rechiziționat-o pe Diana  pe post de sfântă și martiră a Noilor Laburiști, și nimeni nu l-a contrazis.  Pentru că, vai!, era adevărat. Într-adevăr era Prințesa Poporului, dacă prin „Popor” înțelegem noua Britanie resentimentară, care respinge complet toate regulile de comportament decent, și care, vai!, nu are timp și nici vreo înțelegere pentru monarhia ereditară.

În timpul acestei mișcări s-a născut idea mortală și subversivă că adevăratul moștenitor al tronului, Prințul Charles, nu ar trebui să domnească vreodată, și că ar trebui „să sărim o generație” și să-i oferim tronul vacant (când va deveni inevitabil vacant) fiului Dianei. Pentru că este fiul ei.

Versiuni noi și credibile ale acestei idei au apărut în două seriale de ficțiune, „House of Cards” și Charles III”. Prințul însuși nu poate face nimic în această privință.

Oricât de tare s-a străduit să umple golul lăsat de mamă în viața fiilor săi, oricât de grijuliu este și oricât și-ar lua de în serios rolul, zvonurile continuă.

Aceasta este o monarhie bazată pe urna de vot, nu pe drept statornicit. Și asta reprezintă sfârșitul monarhiei. Să speculăm mai departe ce urmează.

Charles abdică pentru a da satisfacție maselor. William acceptă Coroana. Dar cel care conduce prin acceptul urnei, se prăbușește la cheremul urnei. Și când acele urne se vor întoarce asupra odată-popularului William, cum se va întâmpla, și el va fi plecat, iar Palatul Buckingham va deveni un muzeu. Nu va dura prea mult.

Are vreo importanță? Da. În primul rând pentru că având un rege din afara politicii, suntem liberi să fim lipsiți de respect dar cu decență față de politicieni, rămânând în același timp loiali țării noastre. Fără un rege, loialitatea poate pretinde supunere politică.

De asemenea, monarhul britanic este ca un rege pe tabla de șah. Nu poate ataca. Dar prin ocuparea spațiului său îi împiedică pe alții să o facă. Adică pe politicienii care tânjesc după supremația pe care o au monarhii, care aspiră să fie și ei escortați de cavalerie și întâmpinați cu trompete, și care vor ca noi să îi respectăm chiar și atunci când nu merită. În special, atunci când nu o merită.

Nu este un accident că majoritatea țărilor cu tradiției a libertății, cu supremația legii, sunt monarhii constituționale. Și cu toate aste, părem gata să aruncăm pe geam acest avantaj, pentru că nu mai știm cine suntem sau cum am devenit atât de liberi și fericiți.

Traducere din engleză de la http://hitchensblog.mailonsunday.co.uk/diana-cult/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *