Avort și autoritarism

28/05/2018 | de Joseph Sobran

Cu mulți ani în urmă, un prieten m-a șocat când mi-a spus: „Dacă nevastă-mea rămâne însărcinată, îi spun să avorteze.” Nevasta, prezentă și ea, m-a șocat prin lipsa de reacție.

„Dreptul de a alege” este nominal al femeii. Dar în viața reală, decizia este luată de regulă de bărbați, fie prin dominarea directă a femeilor, fie prin amenințarea cu părăsirea și retragerea sprijinului financiar pentru copil.

Și cu toate astea, nu am auzit niciodată pe cineva vorbind la fel de candid despre asta cum l-am auzit pe prietenul meu (care de atunci și-a schimbat concepțiile, trebuie să spun cu fericire acest lucru.) Bărbații care susțin avortul folosesc retorica altruismului: nu au nimic de câștigat din asta, mă înțelegi, ei vor  doar ca femeile să fie libere.  Că un avort la timpul lui îi scutește de povara paternității nu are nicio legătură cu poziția pe care o susțin.

Bineînțeles că dintr-un anume motiv preferă să folosească „alegere” în loc de „avort”.

Și cu toate astea sunt zeci de milioane de bărbați în America pe care avortul i-a scăpat de o responsabilitate nedorită. Printre aceștia, nu mai mulți de câțiva, sunt dispuși să recunoască rolul pe care l-au jucat în a presa femeile să facă avort.

Legalizarea avortului a eliminat riscul și responsabilitatea de a fi bărbat, și prin aceasta a redus însăși masculinitatea. Bărbatul mult prea doritor să se joace cu sentimentele fetelor, mai demult cunoscut sub denumirea de „ticălos”, reprezintă astăzi regula. Nu are nimic de pierdut dacă o seduce o fată și o lasă însărcinată. Nici măcar nu poate fi forțat să suporte costurile de ucidere ale copilului.

Libertatea ar trebui să însemnă un aranjament în care fiecare poartă responsabilitatea pentru actele sale. Dar a ajuns să însemne refuzul responsabilității.
Aceasta s-a întâmplat nu pentru că statul este democratic, ci pentru că este autoritar. Nu a existat niciun fel de presiune populară pentru legalizarea avortului. Curtea Supremă a SUA a impus acest lucru arbitrar.  La fel cum alte state au parte de lovituri militare, Statele Unite au suferit de pe urma unor lovituri juridice. Loviturile militare apar când ofițerii de armată superiori decid că guvernul în exercițiu a eșuat. Loviturile judiciare apar când Curtea Supremă decide că poporul a eșuat.

Poporul „eșuează” când nu adoptă voluntar sau când nu cere parlamentelor să adopte agenda liberală. Până în 1973 avortul se afla în topul listei de priorități liberale, dar oamenii nu se mișcau suficient de repede. Toate cele 50 de state mențineau restricții în privința avortului. Evident, era momentul să intervină Curtea Supremă pentru a corecta această situație intolerabilă.

Curtea exercită ceea ce ar putea fi descris ca un veto separat asupra Constituției. Decide arbitrar care clauze contează cu adevărat și care pot fi ignorate. Care pot fi „extinse”, care înzestrate cu „penumbre” și „emanații”, și care pot fi înțelese atât de îngust încât să nu aibă niciun efect.

Judecătorul Harry Blackmun, trecut la cele veșnice, a afirmat că pedeapsa capitală este neconstituțională, deși textul Constituției o menționează repetat și majoritatea statelor au prevăzut-o întotdeauna. Nu l-a neliniștit deloc pe egotistul Blackmun că încerca să își impună propria perspectivă asupra unei țări întregi.
Poziția sa nu era democratică. Era autoritară în cel mai pur și rău sens al cuvântului: și-a făcut voința superioară legii pe care se presupunea că ar trebui să o interpreteze (la fel cum el și colegii săi de la Curtea Supremă au făcut cu avortul). Cred, la rândul meu, că pedeapsa capitală este un rău. Dar asta nu m-ar îndreptăți, dacă aș fi judecător, să o declar contrară Constituției care o prevede explicit.

Acceptarea pasivă a unui stat autoritar de către americani i-ar surprinde pe înaintașii noștri. Am încetat să mai ne întrebăm în baza cărei autorități statul face ceea ce face. Ne putem supune sau putem eluda dictatele sale, dar nu mai punem sub semnul îndoielii autoritatea de  a dicta. Nici măcar nu mai insistăm să își respecte limitările constituționale. Nu îndrăznim să-i spunem statului ce reprezintă Constituția. În schimb, ne spune el!

Și cu toate astea, continuăm să pretindem că trăim într-o democrație constituțională. Ca să împrumutăm din bolboroseala psihanalitică: suntem captivii într-o relație abuzivă cu statul nostru, dar trăim într-o negare profundă a acestui fapt.

http://www.sobran.com/columns/1999-2001/990518.shtml

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *