Filistinul alege răul

11/06/2018 | de Theodore Dalrymple

În 2012, chiar după Crăciun, am fost la Muzeul Poștei din Paris, la expoziția Au-delà du Steet Art (Culisele Street Art). Nu era nevoie să fii sociolog ca să remarci diferențele dintre vizitatorii acestei expoziții și cei ai altor expoziții, care aveau loc la Paris, în aceeași perioadă, cum ar fi Canaletto et Guardi, de la Muzeul Jacquemart-André. Vizitatorii expoziției Au-delà erau mult mai tineri, îmbrăcați, în majoritate, în uniforma internațională a generației „ghetto” și, după înfățișare, nu păreau să frecventeze muzee și expoziții de artă. Printre ei se aflau și mulți negri, alte figuri deloc comune ale expozițiilor din Paris.

Având în vedere exponatele de la Au-delà du Steet Art, Muzeul Poștei a fost o locație nepotrivită. Muzeul se află pe bulevardul Vaugirard, foarte aproape de odiosul Tour Montparnasee – gigantul care a masacrat priveliștea înspre rue de Rennes, iar acum face parte din  inumana arhitectură modernistă a francezilor. Statistic vorbind, așa-numita artă stradală înflorește în locuri cu spații și suprafețe brutale, acolo unde ochiul nu se poate refugia de urât. În mod inconștient și neintenționat, probabil, mulți artiști stradali, incluzând aici marea majoritate a celor care rămân pe vecie anonimi, transferă, în fapt, propriile judecăți estetice asupra locurilor care îi înconjoară.

Pe de altă parte, însă, artiștii stradali incluși în această expoziție nu erau niște necunoscuți, dimpotrivă, erau celebrități în tagma lor. Opera lor apare, sub diferite forme, în galerii comerciale și se vinde pe sume mari, uneori astronomice, fapt care rezumă trist situația pieței de artă, ca reflecție a gusturilor elitei. Rușii spun că peștele de la cap se împute; cultura, atunci când elita nu face nicio discriminare, se degradează.

În mod ciudat, cel mai cunoscut artist din expoziție, Banksy, este extrem de conștient de acest fenomen; a vorbit despre acest lucru și a profit de pe urma lui nu doar o dată.  De pildă, el a pictat un administrator de muzeu într-o uniformă desuetă, lângă un așa-zis tablou, în care apărea doar cuvântul PRICK (n. t – „imbecil”) (sau, într-o altă versiune, ARSE (n.t. – „măgar”)). Prima copie a lucrării fost vândută – deși Banksy nu a admis public – pentru 300.000 de dolari. Banksy l-a înfățișat, de asemenea,  pe un licitator ofertând o „lucrare” pe care apăreau doar cuvintele I CAN’T BELIEVE YOU MORONS ACTUALLY BUY THIS SHIT (n.t. – „Idioților, nu pot să cred că voi chiar cumpărați mizeria asta”). Banksy a vândut circa 1000 de copii ale acestei lucrări, pentru o sumă totală de 180.000 de dolari, dar, ulterior, aceasta s-a vândut, în licitații, pentru 5000 de dolari / bucata. Asta mă duce cu gândul la o ciudățenie: pastila placebo are un efect de placebo chiar dacă îi spui celui care o înghite ca e doar placebo.

Banksy și-a protejat intimitatea care a devenit, în mod paradoxal, o trăsătură importantă atât a identității sale, cât și a succesului său comercial. Potrivit celor care i-au studiat viața, s-a născut în Bristol, în 1974. A primit o educație privată, de unde se poate deduce că familia sa o ducea bine. Încă de mic, se pare să suferea nu de nostalgie de la boue (n.t. – nostalgia mizeriei, aplecare spre degradare), pentru că el nu cunoscuse niciodată mizeria, ci de envie de la boue (n.t – tentația mizeriei, o tânjire după tenebre). Această dorință comună vine din două ipoteze ideologice: una spune că săracii sunt autentici într-un mod în care alte straturi sociale nu pot fi, iar alta că prosperitatea, cel puțin în societatea noastră, este un lucru de care trebuie să-ți fie rușine, rezultat al nedreptății sociale și al exploatării.

Limbajul vulgar în care Banksy se exprimă, care, probabil, nu are nicio legătură cu originile sale sociale, devine, astfel, o formă de ispășire a păcatului originar de a se fi născut în tagma celor prosperi și ne-autentici.

Banksy este, totuși, o figură interesantă. Are anumite abilități grafice și nu este vina lui că ceea ce a produs a fost luat, în mod serios, drept artă. (o privire la un tablou de van Eyck și, apoi, una la Banksy ar trebui să fie suficiente pentru a așeza lucrurile într-o perspectivă). Este extrem de inteligent și, fără îndoială, spiritual. Unele dintre lucrările sale te fac să zâmbești, altele te fac să râzi; critica sa asupra societății poate fi tăioasă, mai ales îți este familiar contextul britanic. În anumite cazuri, poate să sugereze multe cu mijloace foarte modeste.

De pildă, una dintre lucrările sale, o pictură la baza unui zid exterior al hotelului Ritz din Londra, înfățișează doi șobolani îmbrăcați ca niște chelneri, în frac, de o parte și de alta a unui covor roșu care duce spre o gaură de șobolani. Unul dintre ei ține un meniu și amândoi așteaptă servil să întâmpine un client. Desigur, mesajul transmis nu este unul plăcut: cei care intră în Ritz, un hotel foarte scump, sunt, la nivel metaforic, niște șobolani. Mai mult, sunt niște șobolani metaforici proști, pentru că ignoră existența unei fundații mizerabile, aflate sub spoiala luxoasă a hotelului. Aceasta este versiunea lui Banksy la remarca lui George Orwell că civilizația noastră este fondată pe cărbune; fără îndoială că Banksy crede că această remarcă justifică alegerea sa existențială, cea a noroiului. Nu trebuie să crezi în afirmația asta, oricât de profund antipatică ar fi pentru procesul de rafinare a civilizației, pentru a fi amuzat de umorul cu care Banksy o exprimă.

Pictura satirică a lui Banksy este chiar și mai reușită. Pe un perete din London’s Essex Road, doi copii mici jură credință, cu mâna pe inimă, unei pungi de plastic de la Tesco, așezate ca un steag, pe un băț – de fapt, un cablu electric – ținut în mână de un al treilea copil. Tesco este cel mai mare lanț de supermarket-uri din Marea Britanie, iar pungile sale de plastic, albe, cu dungi albastre și litere roșii, umplu zonele rurale de gunoi, putând fi adesea văzute atârnând prin copaci sau desfigurând gardurile vii.

Evident că Banksy, în calitate de copil răsfățat al unei societăți consumeriste, în care strângerea curelei este de neimaginat, are toate prejudecățile anticapitaliste, superficiale, ale lumpenintelighenția căreia i se adresează. Cu toate astea, ar fi greșit să trecem peste satira acestei imagini. La urma urmei, Tesco a implementat un „card de loialitate”, numit Clubcard; fiecare client este întrebat, la casă – în unele supermarket-uri, de către un robot – dacă are un asemenea card. Numele acestui card sugerează faptul că, făcând cumpărături, în mod repetat, în magazinele unei corporații gigant, în loc să le faci în magazinele altei corporații, cu speranța unei mici diferențe de preț, devii membru al clubului. Nu trebuie să fii anticapitalist ca să crezi că o asemenea idee înjosește conceptul sociabilității umane. (În același mod, cuvântul „solidaritate” este pângărit, în Franța, de asocierea sa cu plata taxelor mari, stoarse de la cetățeni prin forța legii.)

Nu este vreo noutate – prin urmare, nici vreo minciună – că inima societății consumeriste este, adesea, un hău spiritual, în cazul multor oameni. Ei umplu acest hău cu gesturi fără noimă, cum ar fi loialitatea față de branduri între care nu există aproape nicio deosebire. Știu cazuri de crime comise pentru mărci de pantofi. Imaginea lui Banksy surprinde, succint și isteț, acest hău și ceea ce îl umple.

Nu trebuie, de asemenea, să fii anticapitalist pentru a înțelege că puterea corporațiilor ca Tesco nu este exclusiv benignă. Orășelul minunat din Anglia, în care trăiesc eu, demonstrează acest lucru. Când vecinul meu s-a decis să-și reabiliteze și să-și renoveze casa, o clădire de la 1709, Departamentul de Conservare din Consiliul Local i-a cerut ca noua tablă de pe acoperiș, invizibilă din stradă, să fie ștanțată ca un fagure, poate pentru că fusese ștanțată asiduu, la un moment dat, de-a lungul istoriei sale. Evident, conservarea clădirilor este importantă și nu poate fi lăsată în totalitate la mâna locuitorilor. Dar de ce și-au bătut joc de vecinul meu în timp ce Tesco a primit aprobare să deschidă un magazin la nici 100 de metri distanță, cu o fațadă care nu are nicio legătură cu estetica orașului – o oroare care afectează estetica orașului infinit mai mult decât o face absența fagurelui de pe acoperișul invizibil al vecinului meu?

Marea majoritate a orașelor britanice au fost distruse din punct de vedere estetic în același mod; străzile principale au devenit dezarmant de uniforme și urâte și fără îndoială că la mijloc este un amestec de putere corporatistă, mită și incompetență administrativă. Bătaia de joc la adresa oamenilor cum este și vecinul meu este, probabil, un bonus oferit de oficiali pentru lașitatea și ticăloșia de care dau dovadă în fața corporațiilor. Drept urmare, imaginea lui Banksy are o profunzime satirică.

Banksy se raportează la autoritate și la dreptul de proprietate cu ostilitatea standard a lumpenintellighenția. Aici, ipocrizia lui este vădită pentru că, în timp ce afișează masca ostilității, angajează avocați, deține companii private și este recunoscut ca mână forte în negocierile cu asociații. În fiecare rebel, spune o vorbă, se află un dictator care încearcă să iasă afară.

Pe de altă parte, portretul ostil pe care îl face poliției nu este neîntemeiat în contextul realității britanice. Într-o imagine faimoasă, o dungă lungă, albă, de vopsea, pe un trotuar, duce către un perete unde vedem un polițist în genunchi, prizând cocaină. Mesajul este că poliția este coruptă sau, cel puțin, este plină de răufăcători care nu pot fi deosebiți de cei pe care îi urmăresc.

Din păcate, nu există nicio îndoială că poliția britanică degenerează în direcția corupției. În mai mult de o treime din totalul forțelor de poliție britanice, cel puțin unul din doi ofițeri de rang înalt se află, în prezent, în curs de investigare pentru corupție sau altă infracțiune. Iar atunci când Banksy descrie poliția din Marea Britanie ca semi-militarizată, opinia lui nu este total neîntemeiată. Deseori, poliția noastră arată mai degrabă ca o miliție de ocupație, și nu ca ceea ce ar trebui să fie, în mod tradițional, și nu cum a intenționat fondatorul său, Sir Robert Peel, să arate: cetățeni în uniformă.

Ceea ce Banksy omite să spună este că poliția este, simultan, o amenințare și o dovadă a ineficienței, o combinație nefericită de „calități”, și că, prin urmare, oamenii nevinovați și care respectă legea se tem de ea mai mult decât infractorii. De altfel, Banksy nu conștientizează nici faptul că însăși ostilitatea față de autoritate și dreptul la proprietate, pe care o laudă și care este, astăzi, atât de răspândită în Marea Britanie, s-ar putea să fi jucat un rol în brutalizarea vieții britanicilor. Banksy ironizează, pe bună dreptate, obsesia britanică pentru camere de supraveghere, având în vedere că o treime din numărul total al camerelor, la nivel global, sunt instalate aici, ceea ce ne transformă, teoretic, în cea mai bine supravegheată țară din lume. În practică, aceste camere nu contribuie cu nimic la siguranță pentru că sunt prost folosite și întreținute, iar cei înclinați către infracțiuni descoperă destul de repede că n-au de ce să se teamă de ele, lucru care le sporește încrederea că nu vor fi prinși. Banksy a instalat o cameră în centrul Londrei, pe un perete gol, și a îndreptat-o spre un alt perete gol, pe care apăreau doar cuvintele WHAT ARE YOU LOOKING AT? (n.t. – „La ce te uiți?”) și, astfel, și-a argumentat poziția.

Nici de această dată, Banksy nu sugerează în vreun fel că subcultura din care a ales să facă parte – aceea a rebelilor urbani, îmbrăcați în uniforma lor, cu teniși și hanorace, nemulțumiți de propria impotență economică, disprețuitori ai oricărei forme de rafinament,  întreprinzători doar când vine vorba de delicte, individualiști, dar lipsiți de individualitate, egoiști în impunerea metodelor lor asupra altora – ar putea avea vreo parte din vină pentru o situație în care instalarea camerelor apare, în mod evident, ca un răspuns prostesc și ineficient. Gândiți-vă la coperta cărții sale, „Wall and Piece”, aflate acum la a 37-a ediție doar în Marea Britanie, care prezintă una dintre cele mai cunoscute imagini ale lui Banksy: un tânăr, cu șapca de baseball purtată invers și gura acoperită, pozează ca un rebel care aruncă cocktail-uri Molotov, dar, în loc de asta, aruncă un buchet cu flori.  Imaginea sugerează un neadevăr, și anume că astfel de tineri sunt, în general, pacifiști. N-ai supraviețui mult pe străzile rău famate ale Londrei, dacă ai lua de bună această sugestie. Că tot veni vorba, în interiorul cărții, Banksy a încercat, în stilul propriu, să  fie și cu sufletu’n rai și cu slănina’n pod, inserând următoarea precizare: „În ciuda convingerilor sale, Banksy și-a afirmat dreptul de  a fi identificat drept autor al acestei lucrări, conform Copyright, Designs and Patents Act, din 1988”.

Glumițele lui Banksy pot avea un efect nociv, după cum arată, în mod evident, volumul „Wall and Piece”. Banksy a pictat cuvintele ZONĂ DEDICATĂ ARTEI, într-o manieră oficială, pe trei pereți albi, în zone elegante ale Londrei, care, în scurt, timp, au fost acoperiți cu acele desene graffitti, idioate și oribile, care, de regulă, apar pe ziduri de beton și tuneluri. Banksy susține că tot spațiul public ar trebui să fie la dispoziția oamenilor, pentru liberă exprimare, însă omite faptul că majoritatea oamenilor s-ar putea să dorească să se exprime lăsând pereții eleganți așa cum sunt, imaculați și eleganți. Dar, totuși, aceștia sunt doar oameni, și nu oamenii, o diferență esențială în mintea lui Banksy.

În ciuda istețimii sale, sensibilitatea lui Banksy este, deopotrivă, convențională și adolescentină. Dovada conformismului său este faptul că toate țintele sale sunt ușoare și din cele alese lumpenintelighenția (lucru care, încă o dată, nu înseamnă că sunt, în mod neapărat, de lepădat). Pentru Banksy, „4 picioare bine, 2 picioare rău” (n.t. – „4 legs are good, 2 legs are bad”, citat din ”Ferma Animalelor”, de George Orwell, care sugerează controlul clasei superioare asupra celei inferioare): o viziune simplistă asupra lumii, în care oamenii obișnuiți, definiți prin autenticitate, opoziție la autoritate, lipsă de respect față de dreptul la proprietate și indiferență la cultura înaltă, sunt inofensivi, în timp ce ceilalți, deloc autentici, care respectă legea sau se află ei înșiși în poziții de autoritate, care își păzesc proprietatea și o respectă pe a altora, care sunt educați într-o cultură tradițională, nu pot face nimic bun, sunt fie proști, fie asupritori. Această viziune asupra lumii este a unui adolescent etern, întotdeauna dornic să-i șocheze pe adulți cu așa-zise viziuni contrare, exprimate deștept și fără compromisuri. Adevărul se plasează, la mare distanță, pe locul doi. Când Banksy a spus, în preajma unui Crăciun, „În această perioadă a anului, e ușor să uiți adevărata însemnătate a creștinismului – minciunile, corupția, abuzul”, nu a enunțat, de fapt, un adevăr, ci  și-a definit prerogativele de iconoclast neînfricat; deși ar fi, în mod evident, mult mai iconoclastic în anumite cercuri (cele în care se mișcă el, de exemplu) să spună ceva mai adevărat și mai puțin adolescentin. Atunci când Banksy a pictat cuvintele MIND THE CRAP (n.t. – „Atenție la rahat”) pe scările Tate Gallery din Londra (parafrază la anunțul din stațiile de metrou londoneze de a fi atent la gaura dintre peron și tren – „mind the gap”),  el a adoptat o atitudine egoistă, de adolescent, față de tot ce a fost înaintea lui. El a declarat adesea că arta din galerii reprezintă trofee în dulapurile câtorva milionari, în timp ce propria artă este superioară deoarece, cel puțin atunci când este produsă pe stradă, este liberă pentru toată lumea. Să ignorăm această sinteză superficială și grosolan de incorectă a istoriei artei și să ignorăm, de asemenea, și faptul că intrarea în Tate Gallery și în majoritatea galeriilor de artă britanice este gratuită. Să reținem doar faptul că Bansky depășește cu mult chiar și teoria stalinistă a artei, care, orice i-ar fi dictat generației actuale de artiști, nu a negat niciodată realizările artistice din trecut, chiar dacă au fost susținute de aristocrați, milionari sau preoți. Atitudinea manifestă a lui Banksy țipă: „Acum! Acum! Acum! Eu! Eu! Eu! Înainte de mine, nimic! După mine, totul!”

Și alții i-au supraestimat lui Banksy importanța artistică. Într-o carte despre Banksy, jurnalistul William Ellsworth-Jones îl citează pe Marc Schiller, care are un site dedicat artei stradale:

Banksy este singurul care contează, nu doar în mișcarea de artă stradală / urbană, dar și în arta contemporană, în general … Mulți oameni au nevoie de o deschidere pentru a se acomoda cu lucrurile noi. Pentru milioane de omeni, Banksy este punctul de deschidere de care au nevoie nu doar pentru a recepta arta într-o perspectivă nouă, ci și pentru a accepta arta ca parte din viața lor cotidiană. Asemenea predecesorului său, Andy Warhol, Banksy a redefinit aproape de unul singur ceea ce reprezintă artă pentru mulți oameni care, probabil, nu ar fi apreciat-o înainte.

 

Ni se reamintește de Domnul Jourdain al lui Molière, care nu știa că vorbește în proză; și îmi aduc aminte de o pacientă, o studentă la Artă, care mi-a povestit că cursul de istorie a artei a început cu Roy Lichtenstein. Dacă Philip Larkin ar trăi astăzi, ar fi nevoit să scrie: „Demersurile artistice au început / în O mie nouă sute șaizeci și trei…”. Este evident că un astfel de simț de istorie artistică, mult prescurtat, reprezintă nu o deschidere, ci o închidere completă a minții.

Un om cu o înțelegere extraordinară a acestui tip de vandalism cultural, a acestei distrugeri deliberate, ignorante și barbare a unei moșteniri culturale imemoriale, este Simon Leys, marele sinolog belgian, care trăiește, în prezent, în Australia. În timpul Revoluției Culturale din China, și imediat după aceea, Leys a scris cărți care explică ce catastrofă uriașă a fost Revoluția, și care deplâng, cu un umor care te face să râzi în hohote, multele idioțenii debitate de peregrinii occidentali, care susțineau că jertfirea civilizației reprezenta un fel de progres.

Întâmplător, Leys nu este numai sinolog, dar și cel mai mare eseist contemporan pe care îl știu. În minunata sa carte, Le bonheur des petits poissons, el relatează următoarea poveste despre filistinism. Se afla într-o cafenea în Australia. Oamenii vorbeau, jucau cărți, citeau ziarul; la radio se auzea un șlagăr banal, intercalat cu obișnuitele discuții stupide ale DJ-lor. Dintr-odată, total neașteptat, la radio s-a auzit prima mișcare din quintetul de clarinet al lui Mozart; iar Leys scrie că această cafenea banală s-a transformat într-o „anticameră a paradisului”. Toți cei din cafenea s-au oprit din ce făceau; era liniște, uimire. Apoi, unul dintre cei prezenți s-a ridicat, s-a îndreptat către radio și a mutat pe un alt post de radio, care difuza aceeași banalitate care îl precedase pe Mozart. Asta a adus un fel de ușurare.

Leys spune că adevăratul filistin nu este cel căruia nu-i pasă să distingă între bine și rău, ci cel care distinge și alege răul. Banksy este un astfel de filistin, iar talentul său nu este o circumstanță atenuantă, ci agravantă.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *