Arta pierdută a vorbitului

13/06/2018 | de Joseph Sobran

Nu cu mult timp în urmă, am citit că Hollywoodul este îngrijorat de absența unor tinere vedete masculine, care pot juca roluri monumentale. Nu mă surprinde.

Și cred că pot indica principalul motiv într-un singur cuvânt: vocile.

Gândiți-vă la marii actori din trecut: Humphrey Bogart, Edward G. Robinson, James Cagney, Spencer Tracy, John Wayne, Fredric March, Ronald Colman, Gary Cooper, James Stewart, William Powell, Cary Grant, Clark Gable, Laurence Olivier, Orson Welles, Richard Burton, Kirk Douglas, Burt Lancaster, Gregory Peck, Montgomery Clift. Nu arătau toți foarte bine, deși Cooper, Grant, Colman, Olivier, Peck și Clif arătau extraordinar. Dar toți aveau voci memorabile. Nu ți-i poți imagina fără să îți amintești cum sunau. Nimic nu exprimă personalitatea la fel de puternic cum o face vocea.

Vocile timbrate ale lui Burton și Wells sunt legendare. Dar, la fel ca și în cazul celorlalte, ceea ce era distinctiv era mai puțin timbrul, cât expresia. Își puneau amprenta pe fiecare replică. Toate aceste vedete de pe vremuri o făceau. Imitatorii îi iubeau.

Dar astăzi? Există o mulțime de tinere vedete arătoase și agreabile – Tom Cruise, Matt Damon, Brad Pitt, Ben Affleck, Colin Farrell – dar puține dintre ele au fie voci bune sau un stil de a vorbi recognoscibil. Discursul lor nu poate fi numit decât efemer. Din acest motiv, nu pot juca roluri de erou convingător. Pot juca doar adolescenți. Cu greu ți-i poți imagina în conversații serioase. Poți să-i vizualizezi pe vreunul dintre acești ipochimeni ducând în spate Casablanca, Rebecca sauFrom Here to Eternity, sau făcând față unor actrițe ca Bette Davis, Katherine Hepburn sau Myrna Loy? Imitatorii cu siguranță mor de foame.

O excepție notabilă este George Clooney care îmbină fizicul cu o voce bună și spirit adevărat. S-ar putea să fie cel mai bine înzestrat actor de azi de la Hollywood, bun atât în drame serioase, cât și în comedii romantice. Știe ce să facă dintr-o replică bună. Totuși, îi lipsește acel ceva special al marilor vedete din trecut. Poate că scenariile nu mai sunt ce erau.

O altă excepție este Hugh Grant, care arată bine, are o voce pe măsură și este, probabil, cel mai încântător actor de filme din zilele noastre. S-ar putea să ajute și faptul că vine din Anglia, acolo unde oamenii au tendința să vorbească în propoziții complete, uneori fără obscenități.

În cea mai mare parte, doar câteva vedete cu vârste înaintate au  o manieră fascinantă de a vorbi care te forțează să-i asculți: Paul Newman, Robert De Niro, Michael Caine, Sean Connery, Anthony Hopkins, Clint Eastwood și, mai presus de toți, Jack Nicholson. Dați-i lui Nicholson un scenariu decent și va ridica sala în picioare.Doar din vorbit. Gene Hackman și Morgan Freeman au și ei o manieră convingătoare când vorbesc.

Ah, scenariile acelea. În vremurile din trecut, și să nu ezităm să le numim vremurile bune de altădată, oameni de litere ca Morrie Ryskind, William Faulkner, Scott Fitzgerald, James Agee și Raymond Chandler scriau scenarii demne de cei mai bun actori. Scenariștii de azi sunt un grup destul de deplorabil și, oricum, astăzi dialogul joacă un rol mai puțin important decât violența și efectele speciale. Până în momentul în care scenariul ajunge pe ecran, a fost modificat abundent de atât de mulți harpagoni că orice a fost mai reușit în original a dispărut. Multe dintre cele mai istețe scenarii de azi, de la Hollywood, sunt scrise pentru filme de animație Toy Story și Shrek, de pildă.

De asemenea, multe dintre vedetele din trecut se mișcau cu o grație fizică devenită acum rară. Cary Grant a fost un acrobat și se vedea asta în momentele sale de umor ușor. Avea dexterități ireproșabile când venea vorba să arate ciudat. Cagney și-a început cariera ca dansator și agilitatea sa îl făcea excelent în rolurile sale violente. Burton a fost un atlet de performanță. Oliver a fost cel mai carismatic actor al secolului trecut. „Niciun actor de la Chaplin încoace nu a stăpânit mai bine tot ceea ce trupul uman poate aduce într-un rol”, scria despre el Agee.

Brad Pitt s-a descurcat impresionant ca Ahile în Troia, dar e nevoie de ceva mai mult decât mușchi pentru o secvență de film puternică. Un actor trebuie să fie capabil să sugereze pericol chiar și când nu face nimic. Marlon Brando putea fi amenințător doar când plimba în gură un băț de chibrit sau când asculta în tăcere. Pitt nu transmite eroism cu excepția câtorva momente violente. Nu prinde adevărul remarcii lui Arrtur Schnabel că trebuie să cânți Mozart între note. Un artist adevărat știe cum să folosească tăcerea.

Dar cel mai popular star din istoria filmului rămâne Chaplin, cel care a amuțit lumea fără să spună un cuvânt.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *