Dumnezeu și știința

28/06/2018 | de Clark Carlton

Aș dori să mă reîntorc la o problemă pe care am atins-o la începutul anului într-o serie de prelegeri cu privire la Ortodoxie și cultura modernă. Din moment ce relația dintre credință și știință este în această țară un subiect de conflict permanent, m-am gândit că ar fi o bună idee să ne aplecăm mai atent asupra subiectului.

Astăzi, aș dori să mă concentrez în principal pe definiția și pe scopul științei și să analizez legăturile cu doctrina filosofică a materialismului, care susține că materia – sau presupun că ar trebui să revizuiesc ușor formula și să spun „materia plus energia” – reprezintă singura realitate. Aduc în discuție această problemă deoarece una dintre cele mai întâlnite critici ale științei moderne, venită din partea lumii evanghelice, este că știința este materialistă. În aparență, acesta este un lucru rău. Este nevoie, ne spun ei, de o abordare științifică eliberată de materialism, o abordare deschisă la idei precum creația inteligentă („Intelligent Design”) și noilor cercetări în domeniu.

Cu toate acestea, astfel de critici, care pot fi întâlnite în cărțile lui Phillip Johnson printre alții, tind să treacă cu vederea o distincție fundamentală: există o diferență uriașă între materialism ca presupoziție metodologică și materialism ca presupoziție metafizică.

Iată despre ce este vorba. Știința studiază lumea materială. Metoda principală a științei este observația empirică.  Acum, rațiunea și matematică intră destul de repede în joc pentru a da seamă de aceste observații, dar asta nu schimbă de fel faptul că baza întregii științe moderne este observația. Știința se ocupă exclusiv cu ceea ce poate fi experimentat și/sau măsurat. Astfel, știința este materialistă din punct de vedere metodologic, deoarece se ocupă exclusiv de lumea materială. Când un fapt sau un eveniment material este observat, oamenii de știință încearcă să-i găsească o cauză materială. Asta fac oamenii de știință.

Din acest punct de vedere, știința creaționistă nu reprezintă nimic de acest gen. Știința nu are nicio cale de a determina pretenția că ceva din natură sau natura însăși a fost cauzată de ceva aflat în afara naturii. Nici creația inteligentă nu reprezintă știință. Voi admite totuși că anumite aspecte ale I.D. au implicații filosofice: conceptul de complexitate ireductibilă al lui Michael Behe, de pildă. Dar nici măcar asta nu este știință. Este o critică filosofică a metodei științifice însăși. Susține că există anumite lucruri în lumea noastră pentru care selecția naturală pur și simplu nu poate da seama – și sunt de acord cu asta, apropos – dar nu oferă un model alternativ. Și nu poate oferi pentru că un creator inteligent pur și simplu nu este testabil.

Dar dacă nu există un răspuns materialist la această problemă? Ce se întâmplă atunci? Ei bine, acela este momentul la care știința încetează să mai aibă valabilitate. Din moment ce știința este metodologic materialistă, ea este prin definiție limitată la universul material. Știința poate întreba „cum” în sensul în care întreabă care circumstanțe și acțiuni materiale au produs acest eveniment, dar nu se poate întreba „de ce?” într-un sens filosofic tare.

Știm desigur că oamenii de știință sunt rareori mulțumiți cu un asemenea orizont limitat. Pentru unii dintre ei, știința trebuie să întrebe „de ce?”. Ajunși în punctul acesta, am trecut granița dinspre știință către scientism, iar punctul de demarcație dintre cele două este tocmai adoptarea de către ultimul a materialismului ca presupoziție metafizică.

Carl Sagan și Richard Dawkins pot fi luați drept capete de afiș pentru un asemenea mod de gândire. Întreaga lor abordare a științei este modelată de presupoziția metafizică după care lumea materială este tot ceea ce există sau care poate exista. Astfel, teoria selecției naturale, de exemplu, nu descrie doar un proces mecanic prin care organismele se schimbă și evoluează, ci reprezintă cheia de înțelegere a întregii existențe biologice. Bineînțeles că nu ar mai trebui să adăugăm că nu există nimic cât de cât științific într-o astfel de abordare.  Filosoful austriac Ludwig Wittgenstein, care era între-un fel în căutarea lui Dumnezeu, a remarcat că dacă tragi o linie și spui „realitatea se sfârșește aici” faci o afirmație metafizică, chiar dacă susții că nu există nimic dincolo de linie. Știința ca știință trebuie să fie agnostică în toate aceste probleme, pentru că toate aceste probleme sunt dincolo de scopul său materialist.

Pentru ca să mergem mai departe cu exemplele, să ne gândim la Toma din Aquino. Mai toți am învățat la facultate despre cele cinci căi ale lui Aquinas pentru a demonstra existența lui Dumnezeu. În centrul argumentației sale se află ceva care a fost denumit între timp argumentul cosmologic în favoarea existenței lui Dumnezeu. Deși acest argument a devenit celebru datorită lui Toma, structura sa i se datorează în totalitate lui Aristotel. Iată versiunea „Reader’s Digest”: știm că un corp va rămâne în repaus dacă o forță exterioară nu va acționa asupra lui, astfel încât dacă un obiect fizic este mișcat, trebuie să fie mișcat de un alt obiect sau de o forță fizică.

Să luăm ca exemplu dominoul. Dacă piesele de domino se prăbușesc trebuie să existe un motiv sau o cauză: o pală de vânt care mișcă aerul, sau un alt obiect care a căzut, cum ar fi de pildă o altă piesă de domino. Dar care este tâlcul: indiferent ce a mișcat dominoul, acel ceva se afla el însuși în mișcare, altfel nu ar fi putut pune în mișcare piesele de domino. Astfel, spunem că piesa de  domino A a căzut iar asta a făcut piesa de domino B să cadă și ea. Dar rămânem cu întrebarea: ce a făcut să cadă piesa de domino A?

Putem merge astfel la nesfârșit teoretic, deși Aristotel spune că nu putem. În opinia sa, mișcarea trebuie să fi avut un început dincolo de care nu mai putem merge. Dar Primul Mișcător trebuie să aibă o caracteristică foarte specială. Primul Mișcător însuși trebuie să fie nemișcat, altfel vom fi nevoiți să întrebăm „ce sau cine l-a făcut să se miște?” Așadar, Primul Mișcător este Mișcătorul Nemișcat, iar acesta, adaugă Toma, un pic cam la repezeală după gustul meu, toată lumea știe că este Dumnezeu.

Principala problemă cu acest argument pentru a dovedi existența lui Dumnezeu este că nu toată lumea acceptă că regresia infinită este imposibilă. Mulți cosmologiști moderni susțin astăzi ideea unui univers infinit, iar această teorie nu pare să le dea niciun fel de nopți albe.

Acest argument totuși ne ajută să ne clarificăm subiectul. Majoritatea oamenilor trec cu vederea faptul că în contextul discuției purtate de Toma, argumentul cosmologic joacă un rol foarte precis. Toma nu răspunde obiecției „existența lui Dumnezeu este nenecesară deoarece putem explica lumea fără referință la Dumnezeu”. Dacă stați să vă gândiți, exact asta spun mulți ateiști moderni și entuziaști ai scientismului.

Adevăratul merit al argumentului lui Toma este să demonstreze că niciun sistem nu este auto-explicativ. Legile fizicii pot explica orice mișcare din cosmos, dar nu pot explica existența cosmosului însăși. Cu alte cuvinte, întrebarea care se ridică este: de ce există ceva mai degrabă decât nimic? Cu alte cuvinte, scopul argumentului este să demonstreze că răspunsul la întrebare nu poate veni din interiorul sistemului.

Rămânem, așadar, cu o dihotomie rigidă: fie lumea are un început care se află în afara lumii și este total neasemănător cu tot ceea ce există în lume – un Mișcător care mișcă lucrurile fără ca el să se miște – sau cosmosul a existat dintotdeauna într-o formă sau alta și va exista întotdeauna. Dacă prima variantă este adevărată, atunci trebuie să căutăm scopul existenței dincolo de știință. După cum a remarcat Wittgenstein, dacă există vreun înțeles al lumii, trebuie să rezide dincolo de lume. Pe de altă parte, dacă lumea nu are început, atunci nu poate avea nici înțeles. Doar este. Întrebarea „de ce?” nu este doar irelevantă, este fără sens. Nu se poate întreba.

Așadar, ajungem de unde am plecat. Știința se poate întreba „cum?”: cum s-au format uraganele? Cum se adaptează organismele la mediu? etc. Dar știința nu se poate întreba și cu atât mai puțin răspunde întrebărilor ultime: de ce există ceva mai degrabă decât nimic? Care este scopul vieții omenești?(…)

Și acum fie ca Dumnezeul și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, prin mijlocirea rugăciunilor Sf. Inochentie din Alaska și a fericitului stareț Sofronie Saharov să ne miluiască pe noi toți și să ne primească în Împărăția Sa veșnică.

Traducere după transcriptul unei emisiuni realizate de Clark Carlton, accesibil aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *