Partea întunecată a delfinilor

03/07/2018 | de Joseph Sobran

Unul dintre animalele favorite ale omului este delfinul. Acest mamifer acvatic și sportiv a avut parte de o presă mai favorabilă decât, să spunem, Fred Astaire. În Franța era simbolul regalități. Shakespeare l-a folosit ca un simbol al grației acvatice și al frumuseții. Legende asupra ajutorului acordat marinarilor naufragiați au circulat încă din Grecia antică.

Filmele și documentarele îi arată pe delfini ca fiind creaturi cu un IQ ridicat și prietenoase cu oamenii, probabil comunicând în limbajul lor special. Delfinii au fost chiar caracterizați ca „ființe foarte evoluate spiritual”. Ecologiștii doresc să-l protejeze în fața industriei de pescuit ton (deși să ucizi bietul ton este în regulă).

Dar pasa norocoasă a delfinului s-ar putea să se apropie de sfârșit. William J. Broad relatează, în New York Times, că adorabilul delfin are o „parte întunecată inexplicabilă.”  Se pare că există mărturii și dovezi credibile că delfinii au o caracteristică malefică. Ucid delfinii bruni și chiar puii de delfin. Sunt povești emoționante despre aceste animale ucise și eșuate pe coastele Virginiei, cu urme de dinți pe ele și plăgi. Este știut că delfinii neîmblânziți mușcă oamenii.

S-a ajuns până într-acolo încât guvernul federal a pornit o campanie de avertizare asupra pericolului reprezentat de delfinii sălbatici. Astfel de avertizări se presupune că sunt autorizate de Clauza Comerțului Interstatal și în pasul următor ne putem aștepta la o campanie federală  în care delfinii tineri sunt monitorizați cu scopul de a detecta din timp semnele periculoase.

Nimeni nu poate explica de ce delfinii au un comportament agresiv, în special împotriva propriilor pui. Deși există mormăieli cu privire la o explicație „evoluționară”, pare că este irațional, fără niciun scop legat de supraviețuire. Spre deosebire de majoritatea mamiferelor, delfinii nu consumă ceea ce ucid (deși mănâncă pește și calamari ). Par să fie mânați de ceea ce Samuel Taylor Coleridge a numit „răutate fără motiv” atacând creaturi mai mici, spărgându-le craniile și vertebrele, mușcându-le până mor doar pentru distracție.

„Infanticidul este comun în natură. Femelele își ucid puii când mâncarea este puțină, iar masculii lei și urși, de pildă, ucid uneori puiul unei femele cu care doresc să se împerecheze, ceea ce le conferă un avantaj reproductiv și evoluționar ”, scrie domnul Broad. Astfel de animale trebuie să fie destul de istețe, dacă înțeleg conceptul de evoluție.

Dar, bineînțeles, faptul că alte mamifere își ucid pruncii nu îi scuză pe delfini. Este vechea scuză „toată lumea o face”.

„Avem o imagine atât de benignă a delfinilor încât aceste dovezi ale violenței sunt tulburătoare”, spune Dr. Dale J. Dunn. Da, și triste. Tuturor ne place să ne gândim la delfin ca la prietenul nostru. Acum ni se spune că râsul său este ipocrit, la fel ca al blestematului de crocodil sau ca al președintelui Statelor Unite.

Delfinul ne-a păcălit. Dar, ca să fim drepți, ne-am dorit să fim păcăliți.  Animalul nevinovat, injectat cu înțelepciune evoluționistă, a înlocuit bunul sălbatic în mitologia sentimentală care întreabă mereu de ce ființele umane civilizate nu se întorc, pur și simplu, la Natură. Iluziile despre Natură sunt din același aluat cu iluziile liberale despre natura umană și posibilitatea păcii și frăției universale.

Pentru unii iubitori de animale, omul nu iese bine din comparația cu animalele. În cuvintele lui George Orwell din „Ferma Animalelor”: „Patru picioare bune, două picioare rău”. (Mulți ar adăuga: „fără picioare e cel mai bine.”)

Pentru mii de ani, Natura a fost ceva din care ființele umane au căutat să iasă odată. Iluziile despre blândețea Naturii au apărut doar după ce evadarea a fost completă, iar oamenii au putut vizita în siguranță o parte din Natură – la zoo, în parc, la acvariu – fără să fie la cheremul ei. În izolare, animalele sălbatice devin inocente, remarcabile și chiar drăguțe. Tandrețea a înlocuit teroarea.

Viața animalelor oferă informații valoroase despre natura umană, dar ele nu sunt întru totul încurajatoare. Coloniile de gorile, de pildă, nu pun covorul roșu pentru vizitatorii umani. Lui Diane Fossey i-au trebuit luni de zile să câștige încrederea maimuțelor puternice pe care le studia. Ku Klux Klanul ar fi arătat mai multă ospitalitate.

În linii mari, animalele sunt violente, hrăpărețe, xenofobe, posesive și lipsite de milă. Nu le datorăm niciun fel de scuze. În plus, multe dintre ele sunt delicioase.

Traducere din engleză de la http://fgfbooks.com/Sobran-Joe/2011/Sobran110729.html

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *