Marxismul n-a murit. Trăiește bine sănătos în mijlocul nostru

06/07/2018 | de Peter Hitchens

Îmi aduc aminte și acum de ziua tomnatică a anului 1990, când au venit să dea jos secera și ciocanul imense din fața blocului în care locuiam, la Moscova. Împreună, erau de mărimea unei vaci și erau făcute dintr-un aliaj de metal gri și nisipos care, ca tot ce ținea de URSS, nu arătase niciodată curat sau nou. Odată, aceste obiecte împânzeau orașul. Acum se evaporau. Nimeni altcineva nu părea foarte interesat de dispariția lor, probabil pentru că apăruseră, la vânzare, ouă, în josul străzii, ceea ce era mult mai incitant. Câteva săptămâni mai târziu, asistam la ultima paradă a Armatei Sovietice în Piața Roșie. Aveam să văd pubelele din Moscova pline de carnete de partid în flăcări și demolarea de pe soclu a statuilor marilor idoli ai marxism-leninsmului.

Era un timp al imaginilor, care a produs multe fotografii simbolice frumoase, alături de filme despre sfârșitul unei întregi perioade istorice.  Dar am fost păcăliți de aceste poze să credem ceva ce nu era adevărat. Comunismul rusesc, după cum credeam noi că-l știm, era deja mort cu mult dinainte. Uniunea Sovietică era, conform metaforei perfecte a lui în John le Carré din „Casa Rusia”, un cavaler mort în interiorul propriei armuri, cu mulți ani înainte de a fi dat jos din șa. Dar comunismul rusesc nu însemna tot comunismul. Acesta a continuat să trăiască, metaforforzându-se pe sine într-un mare salată politică roz, compusă din eurofilie, corectitudine politică, multiculturalism și revoluție sexuală.

 

Ca bolșevic al anilor ‘60, sunt mai bine plasat decât mulți alți oameni în această poveste. Am și alte avantaje. După ce am părăsit tabăra, am avut două experiențe, la prima mână, ale comunismului. Prima dintre ele a avut loc când eram corespondentul industrial al unui ziar, în timpul lui Callaghan și începutul lui Thatcher. A doua a avut loc când făceam reportaje despre colapsul progresiv al imperiului sovietic, de la Gdansk la Tibilisi. Odată, printr-o ocazie extraordinară, cele două s-au intersectat, când am fost la Gdansk, în 1980, pentru a-l întâlni pe Lech Walesa,  curajosul și singuraticul lider al Solidarității poloneze, care folosea arma grevelor pentru a lupta contra liderilor comuniștii. M-am dus acolo deoarece mișcarea sindicală britanică, penetrată de mult timp de comuniști, era foarte ezitantă și chițibușară în a-l susține.

Comunismul britanic oficial nu părea cine știe ce la prima vedere. Și, cu toate astea, era subvenționat masiv de Kremlin, cu geamantane pline cu bani, lăsate de kaghebiști la stația de metrou Baron Court sau depozitate în acoperișul unui bungalow din Golders Green (nu inventez nimic). Era, de asemenea, un microcosmos al noii moralități, descrise minunat de David Aaronovitch în cartea sa de memorii despre viața comunistă, „Party Animals”. Un tovarăș vechi i-a spus tânărului Aaronovitch că anii petrecuți în partid au fost o „sărbătoare a sexului. Nici n-ai idee! Eram hipioți înainte să se gândească lumea la asa ceva. Am regulat atunci cum n-am mai pomenit apoi.”

O să revin imediat la boemia stângii. Dar, la acel moment, contingentul cel mai important era instalat, pe tăcute, în mașinăria sindicală, echivalentul britanic al impresionantelor legiuni roșii și gri, de către militanți continentali din Franța și Anglia. Existau, în partidul laburist, și sindicate și, de asemenea, în multe părți importante ale birocrației, justiției, universităților și cine mai știe pe unde. În Marea Britanie, Kremlinul a preferat întotdeauna să lucreze prin infiltrarea structurilor existente.

A folosit o abordare similară în privința statului britanic. În anii ‘40, cu puțin înainte de terminarea războiului, liderul partidului comunist, Harry Pollitt, a recomandat unui grup de studenți stângiști de la Cambridge să obțină acele diplome care le permit să ajungă departe în establishmentul britanic. Dar a insistat să nu-și piardă vremea în calitate de comuniști publici, vânzând ziare muncitorești în stradă. Fără îndoială ca a ținut un discurs asemănător la Oxford, dar nu a fost înregistrat. Cine poate afla câți i-au urmat sfatul și ce s-a întâmplat cu ei? Întreaga strategie era ca ei să acționeze în secret. Au făcut-o? Este amuzant să ne întrebăm dacă haosul general în care a intrat țara nu ar putea fi explicat plauzibil de existența unei rețele secrete de simpatizanți comuniști care muncesc din greu să distrugă tot ceea ce ating. Este dificil să te gândești la o altă explicație pentru abolirea dementă a școlilor clasice („grammar schools”). Pe de altă parte, nu trebuie să uităm niciodată puterea incredibilă a prostiei.

Dar știm cu certitudine că infiltrarea sindicatelor britanice de către comuniști – și prin ele a Partidului Laburist – a fost desăvârșită și condusă de un organizator plătit cu normă întreagă. Am urmărit-o în timp ce se întâmpla. În unele cazuri era pe față. În cele mai multe, era ascunsă sub paravanul unor organizații. Dar menținea o presiune de stânga asupra politicilor interne și externe.

Și acesta este motivul pentru care Congresul Sindicatelor era mai degrabă speriat decât încântat de sindicatele libere din Polonia comunistă și rațiunea pentru care Partidul Laburist pleda repetat pentru dezarmarea nucleară unilaterală când URSS încă mai avea o armată uriașă în Germania de Est, iar o astfel de politică ar fi fost o nebunie națională.

Paradoxal, Noii Laburiști au ajuns să iubească bomba atomică atunci când nu mai conta.  Și această conversație sterilă, despre o aparentă responsabilitate, reprezintă unul dintre motivele pentru care, în opinia atât de multor oameni, comunismul și influența sa au dispărut. Dar revoluția lui Blair a fost, în fapt, o manevră politică foarte isteață, care a făcut ca totul să pară mai mult sau mai puțin opusul a ceea ce era.  Îmi aduce aminte de o intrigă similară din Le Carré, în „Cârtița”, în care un trădător a fost făcut să arate ca un agent strălucit, iar păpușarul lui de la KGB drept o sursă prețioasă. Toți oamenii inteligenți au fost păcăliți complet.

 

Noua stângă a fost un triumf al stângii renăscute, făcut să arate ca o preluare de către dreapta a mișcării. Victimele sale au ajutat și apărat această manevră fericite, și încă o fac. Cum s-a putut întâmpla acest lucru? Marxiștii isteți au văzut în comunismul sovietic, încă din anii ’20, drept un balast. Știau că nu va funcționa niciodată în țările occidentale.

De aici a apărut ideea de eurocomunism, prin care comuniștii continentali s-au retras rușinați în stânga democratică și antistalinistă, exact în momentul în care puterea sovietică dispărea de pe fața pământului. A fost și rămâne uimitor cât de puțin este interesat acest curent politic de probleme odată vitale, cum ar fi naționalizările și controlul statului. După cum remarca amicul lui David Aaronovitch, este mult mai interesată de sex, în mult mai multe forme. Va aclama bucuroasă privatizarea căilor ferate câtă vreme copilăria este naționalizată, căsătoria scoasă din circulație, creștinismul și patriotismul dezarmate și înfrânte, granițele deschise liber, iar educația transformată într-un mecanism pentru impunerea egalitarismului.

Oamenii din Vest rar află cât de interesate erau vechile regimuri comuniste din Est în toate problemele culturale și morale. Comuniștii disprețuiau mariajul creștin și suspectau întreaga viață privată. Au promovat agresiv avorturile și divorțurile facile. Îmi voi aduce aminte întotdeauna de o după amiază întunecată la Moscova, când am dat peste o statuie înspăimântătoare a lui Pavlik Morozov, pe care copiii sovietici erau învățați să-l idolatrizeze, deoarece și-a trădat părinții în favoarea partidului. Dacă știai ce reprezintă, era întrucâtva ca și cum ai fi dat peste un o imagine cioplită a lui Moloh.

Căderea Zidului Berlinului a avut două consecințe. A eliberat stânga revoluționară de mai multe poveri apăsătoare. Nu mai erau agenți ai unei puteri străine și amenințătoare sau apologeți ai Gulagului, ai Armatei Roșii și ai Kremlinului. Se reîntorceau la entuziasmul strălucitor și periculos al tânărului Marx, transformați în utopiști sociali radicali, nerăbdători să refacă lumea, mai mult iacobini decât leniniști. Și, cumva, au reușit să se prezinte în fața mass-media naive și analfabete politic drept o versiune mai arătoasă, mai atrăgătoare a Torries.

Ei bine, nu erau Torries. Știu cel puțin șase membri ai cabinetului Blair care, până astăzi, ar prefera să nu vorbească prea multe, mai degrabă deloc, despre perioada petrecută în organizațiile marxiste dure. Oameni care astăzi au isterii când vine vorba de trecutul lui Jeremy Corby și John McDonnell au ignorat întotdeauna acest aspect al Noii Stângi și refuză să-i acorde vreo importanță.

Ar trebui să știe mai bine. Nu o spun doar eu, ci chiar oamenii lui Blair. Unul din apparatchiki Noii Stângi, Andrew Neather, s-a lăudat că partidul său a avut „un obiectiv politic fundamental: și anume ca imigrarea de amploare să fie calea prin care guvernul va face Marea Britanie cu adevărat multiculturală…să atragă atenția dreptei asupra diversității și să le facă argumentele demodate”. Iar un altul, Peter Hyman, destul de recent, a afirmat că proiectul lui Blair a fost „infinit mai revoluționar decât orice a propus Jeremy Corbyn. ”

Dar asta nu e nimic. Însuși Tony Blair a mărturisit recent, la BBC Radio 4, că la Oxford el era troțkist. Ceea ce altădată ar fi fost un titlu cu litere imense pe prima pagină a unui ziar a trecut aproape neobservat. Precum agenții MI6 din „Cârtița”, am fost păcăliți sistematic să credem opusul adevărului, că marxismul a dispărut și nu prezintă niciun pericol pentru fericirea și libertatea noastră, chiar în timp ce ne plângem de ciudatele și lipsitele de umor restricții ale libertății de exprimare și gândire,  care se amplifică în mijlocul nostru ca un năvod. Cum s-a întâmplat acest lucru?  Imaginați-vă că sunt George Smiley, încercând să vă spună ce se întâmplă.

Traducere din engleză de la spectator.co.uk

3 Comments

  1. Remarcabil de curajos și nuanțat articolul, ca mai toate aparițiile de pe CONTRAMUNDUM.Felicitări !
    P.S. de ce nu se por partaja pe Facebook articolele dvs?

    • admin spune:

      Mulțumim frumos pentru încurajări! Nu știm exact care este motivul. Noi nu am avut probleme cu share-uitul, însă ce-i drept am observat că articolele nu le afișează decât foarte selectiv iar lumea nu prea le vede.

  2. Richard Huza spune:

    o biblioteca antifa
    (pentru cei ce vor sa stie cu ce au de a face…)
    https://itsgoingdown.org/library/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *