Cu pași repezi spre sălbăticie

24/07/2018 | de Joseph Sobran

Pe la începutul secolului al XIX-lea un negustor de sclavi pe nume Theophilus Conneau a ținut un jurnal al experiențelor sale din Africa. Odată a fost martor la un dezmăț canibal, în care un trib tortura și mutila, inclusiv prin castrare și decapitare, un alt trib pe care îl cucerise.

Conneau a fost impresionat în specal de ferocitatea femeilor din tribul cuceritor, care erau fericite să se afle în fruntea îngrozitoarei sărbători, având trupurile goale decorate cu cretă și vopsea. Matroana șefă „avea un bebeluș scos din burta mamei sale…pe care îl arunca sus în aer și îl prindea în cuțitul său” înainte de a-l mânca.  În timpul ritualului, aceeași femeie era „împodobită cu un colier făcut din părți genitale masculine” în timp ce „aduna într-o tigvă creierii din trupurile decapitate”.

Astfel de practici poate că nu sunt o justificare pentru colonialismul european, dar ne ajută să explicăm de ce europenii credeau că aduc civilizația în astfel de locuri sălbatice. După cum remarca G.K. Chesterton, a deplânge aroganța omului alb nu ar trebui să însemne idealizarea băștinașilor cuceriți. În opinia aceluiași Chesterton, canibalismul nu era o practică primitivă, ci una foarte decadentă.

Canibalii nu își satisfăceau apetitul fizic, cum fac animalele carnivore, ci se delectau cu o răutate specific omenească – sau diabolică. Istoricul Francis Parkman descrie cum indienii iroquezi, după ce au capturat o ceată de algonquini, i-au pus pe foc și le-au mâncat copiii „în fața mamelor disperate, ale căror țipete, rugăminți și încercări înnebunite de a rupe frânghiile cu care erau legate au fost primite cu bătaie de joc și râsete”.

Bătaia de joc la adresa victimelor suferinde era parte din distracție. Chiar esența ei. Leul nu bucură de prada sa alături de o gașcă de feline care țipă de bucurie la vederea agoniei unei antilope dezmembrate.

A produce și a fi martor la tortură pentru amuzament este o plăcere exclusiv umană. În cazul canibalilor africani, ar fi o scuză neglijabilă a spune că acel copil nenăscut era doar un „fetus” și ca urmare nu era în „întregime om”, după cum argumentăm azi. Femeia care l-a ucis îl privea evident ca pe un om, ceea ce era mai mult sau mai puțin exact ideea orgiei.

A mânca un fetus s-ar putea să șocheze drept un act un pic indecent chiar și National Abortion Rights Action League. Societatea noastră iluminată încă mai păstrează unele inhibiții iraționale, care s-ar putea totuși să fie aruncate peste bord la fel ca multe alte tabuuri. Omul occidental (inclusiv femeia occidentală) a învățat să justifice avortul, chiar dacă nu încă să se bucure de el. Se mai poate sesiza încă o anumită reținere nervoasă și clinică asupra subiectului.

Dar facem progrese. Este deja posibil să cumpărăm copii avortați și părți ale corpurilor lor de la cei care fac avorturi. Se găsesc mereu noi utilizări. Cu timpul poate învățăm să ne relaxăm și să descoperim potențialul pentru distracție, umor și chiar apetit pe care ni-l oferă.

În isteria anti-nazistă de după cel de-Al Doilea Război Mondial printre învingători, s-a vehiculat că germanii făceau săpun și abajururi din grăsimea și pielea evreilor uciși. Astfel de povești au fost demontate azi ca mituri. Dar ne obișnuim cu practici similare, sub garanția faptului că materiale necesare sunt prelevate înainte de naștere. Merită amintit că faimosul doctor nazist Josef Mengele, după fuga în Africa de Sud, și-a câștigat existența în calitate de ceea ce am numi astăzi „furnizor de servicii de avort”.  Pentru câțiva ani Dr. Mengele, deși nebăgat în seamă și neapreciat, a oferit o legătură vie între epoca nazistă și cea liberală.

Dovedim din nou că oamenii se pot obișnui cu orice, inclusiv cu practici considerate dezgustătoare de străbunii lor, câtă vreme acele practici sunt introduse gradual și sub acoperirea unor eufemisme la îndemână. Probabil că primii canibali erau cumva rușinați de gusturile lor și au trebuit să descrie banchetul lor cu o anumită grijă – „bucătărie alternativă” sau ceva de genul acesta – până când contemporanii lor au devenit mai deschiși la minte și receptivi față de noile idei.

În cele din urmă, practica s-ar putea să devină atât de acceptată încât oamenii să se bucure de ea fără să dea explicații, și în fapt cu o bucurie fără remușcări.

Astfel se întâmplă lucrurile? Nu știu. Doar bănuiesc. Dar s-ar putea să fim pe cale să aflăm.

Traducere din engleză de la sobran.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *