Apetitul pentru victime

27/07/2018 | de Theodore Dalrymple

Luna trecută am apărut pe  popularul  program de televiziune „” Q&A (Întrebări și răspunsuri) al canalului Australian Broadcasting Corporation (ABC). Emisiunea este transmisă în direct din fața unui public care pune întrebări invitaților aflați la prezidiu. Mi s-a spus că vor fi împotriva ma, ABC fiind o televiziune anticonservatoare.  Sunt bucuros să transmit, totuși, ca nu am simțit niciun fel de părtinire: cu greu aș fi putut găsi o abordare mai justă.

La câteva ediții după ce am apărut, un om pe nume Duncan Storrar a devenit un fel de erou, cel puțin pentru partea cu înclinații stângiste din populație, după ce i-a întrebat pe invitați inclusiv pe  ministrul de finanțe adjunct, Kelly O’ Dwyer, de ce guvernul le oferă facilități fiscale celor cu venituri mari, și nu lui, care are un handicap și o educație precară, și care a muncit întotdeauna pe salariul minim. Audiența a aplaudat frenetic.

Răspunsurile ministrului au fost inepte. A afirmat, de pildă, că modificările fiscal propuse ar putea ajuta o cafenea să cumpere un nou prăjitor care costă 6000 de dolari. Ulterior, pe internet s-a făcut o colectare de fonduri pentru neajutoratul Duncan, iar în câteva zile s-au strâns  60.000 de dolari în loc de 6.000.

Cu toate acestea, povestea nu a avut un sfârșit fericit, cel puțin pentru Storrar. Ziarele au relatat, la puțin timp după, că avea un cazier pe măsură, care includea acte de violență, amenințare cu moartea și încălcarea interdicției fixate de judecător de a nu intra în contact cu fostele iubite. A fost în pușcărie de trei ori. Mai mult, nu era un plătitor de taxe net, cel puțin cât privește sistemul de taxe directă. Handicapul său era un stres posttraumatic, rezultat, susținea el, din felul în care a fost crescut. Nu există o boală mai ușor de falsificat.

Fiul său înstrăinat – cu straniul nume Aztec Major – a dezvăluit apoi că tatăl său a consumat droguri ilegale și a opinat că nu este cineva care să merite aceste donații. A sugerat că banii ar fi mai bine îndreptați către o fundație pentru cercetarea cancerului, deoarece mama sa a murit de cancer la sân când el avea nouă ani.

Povestea lui Duncan nu ne spune multe despre înțelepciunea economică și socială a politicilor guvernamentale. Ceea ce demomstrează, totuși, această istorie este apetitul Stângii pentru victime. Are nevoie de victime la fel cum zeii azteci aveau nevoie de sacrificii umane, doar că într-o măsură mai mare. Toată viziunea lor asupra lumii s-ar prăbuși fără victime.

Desigur că există victime în lume, dar nu toți cei care se prezintă ca victime sunt și în fapt, mai ales când a pretinde așa ceva aduce o răsplată considerabilă. Duncan Storrar s-a afișat la televiziune ca un simplu om de familie care se luptă cu greutățile când de fapt el era cel puțin parțial responsabil de soarta sa. Dar nu doar, și nici măcar în principal, oamenii ca Duncan Storrar beneficiază de pe urma aceste înșelăciuni intelectuale și morale. După cum a demonstrat apariția sa la televiziune, un număr foarte mare de oameni sunt degrabă înclinați, ba chiar tânjesc să creadă. Cert este că oamenii ca Duncan Storrar reprezintă o resursă inepuizabilă pentru birocrați și politicieni.

Traducere din engleză de la city-journal.org

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *