Cea mai sigură cale prin care ne întărim copiii

02/08/2018 | de Cheryl Swope

Cel mai înalt scop al educației este ajutoarea miloasă și competentă a celorlați. Când copiii noștri se luptă cu lecțiile sau au încercări dificile precum o boală serioasă, începem să le acordăm o atenție extraordinară și depunem eforturi considerabile pentru a-i ajuta. Ne anulăm planurile făcute și cheltuim bani ca ei să ai aibă parte de tratamente și să fie văzuți de specialiști. Schimbăm diete, găsim curriculă specială și ne petrecem serile învățând cum să-i putem ajuta și mai mult. Încercăm să le oferim copiilor noștri totul. Dar în căutarea noastră de a le da ce e mai bun, nu uităm câteodată ceva care i-ar ajuta cel mai mult?

Chiar și atunci când ne ajutăm copii, să îi facem să se gândească la alții. Chiar dacă se află la stadiul de scutece, un copil poate fi îndemnat să se uite, să zâmbească sau să facă din mână, mai degrabă decât să ignore pe cineva care îi vorbește. Când stă pe scaunul său înalt la masă el poate fi ajutat să-și aranjeze cana, mai degrabă decât să o scape pe jos iar altcineva să o ridice.

Pe măsură ce ajunge la perioada preșcolară, este de așteptat să participe la mici treburi casnice deoarece „cu toții muncim!”. O simplă listă de sarcini poate susține această îndeletnicire. Fiica mea obișnuia să ne ascută creioanele în fiecare marți. Această sarcină bilaterală o ajuta cu obiectivele sale, pregătindu-ne pe toți pentru ziua de școală acasă. Odată ce copilul crește, ar trebui să crească și însărcinările sale în slujba casei și familiei.

Putem extinde ajutorul copiilor către vecini, biserică și familia extinsă. Copilul ar putea ajuta când se coc biscuiții sau să ducă flori vecinei de lângă care se recuperează după o operație. Poate colora pe sticlă o imagine pe care să i-o ducă cuiva din parohie internat la spital. Poate copia din Scriptură un pasaj și să i-l trimită bunicii. Pe măsură ce învață că toți oamenii indiferent de starea lor au nevoie de bunătate, copilul poate începe să înlocuiască atenția înnăscută spre sine cu o preocupare pentru ajutorul celorlalți. „Doar pentru că animalul este mare, nu înseamnă că el nu dorește bunătate. Oricât de mare pare a fi Tigrul, ține minte că el dorește la fel de multă bunătate ca Roo” – A.A. Milne, „The House at Pooh Corner”.

Dr. Temple Grandin, un zoolog recunoscut, diagnosticat cu autism, susține că pe măsură ce copilul ajunge la adolescență, devine „vital pentru el sau ea să iasă din casă și să accepte responsabilități pentru sarcini pe care alți oameni le vor îndeplinite. Plimbatul cățelului. Voluntariat într-o bucătărie pentru sărmani. Curățarea aleilor”. Descoperă-i interesul sau pur și simplu găsește o treabă de făcut.  Uneori trebuie să ajutăm în sarcini care nu ne interesează!  Și aceasta este bine și drept.  Creați o viață în care nevoile sunt vizibile și ușurate. „Niciun act de bunătate, indiferent cât de mic, nu este vreodată irosit”.

Timp de mulți ani, în pofida problemelor cauzate de schizofrenia care a debutat în copilărie, fiica mea avea zilnic sarcina de a pune apă proaspătă în bolul cățelului de lângă casa noastră. În fiecare zi, vecinul nostru pleca la muncă, iar cățelul său era lăsat în curtea din spate. Fiica mea putea face acest lucru, așa că l-a făcut.

Vecinul nostru o plătea pe Michelle cu o mică sumă de bani în fiecare săptămână, iar ajutorul ei conta. Când și-a dat seama de acest lucru, a luat foarte în serios prima slujbă. „Chloe cred că are nevoie de companie”, îmi spunea. După care o urmăream pe fereastră cum se lăsa la pământ și mângâia cățelul recunoscător, după care citea cartea pe care o adusese pentru a-și ocupa timpul.

Literatura pentru copii poate ajuta la încurajarea milei în copilul vostru. Chiar dacă un copil mic pare că duce lipsă de compasiune, cultivați această virtute prin cărți cu poze. Examinați fețele personajelor. Întrebați „Se simte trist? Cum știi? De ce crezi că se simte astfel? Cum l-ai putea ajuta, dacă ai fi acolo?”

Pe măsură ce se maturizează și citește povești despre greutăți, copilul poate observa cum alți oameni au ajutat personajul principal să treacă peste încercările dificile. Putem face legături între situația noastră și cele din cărți. Desprindeți învățături eterne din literatură. Această temă va apărea în mod repetat, după cum ne reamintește Seneca cel Tânăr: „Oriunde se află o ființă umană, există o oportunitate pentru a face bine”.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate că într-o zi copiii noștri cu nevoi speciale vor fi într-o zi adulți. Încercăm din greu să le remediem dizabilitățile, dar nu ar trebui să le îngreunăm abilitățile. În loc de acest lucru, noi trebuie să îi ajutăm să afle ceea ce pot realiza.  După cum spune Dr. Grandin: „Priviți la ce pot să facă, nu la ce nu pot face”. Aceasta le va prinde bine copiilor, chiar și atunci când îi ajută pe alții.

Acum două veri fiica mea adultă mi s-a destăinuit. Pe lângă alte probleme serioase de sănătate, tocmai fusese diagnosticată cu o boală la rinichi, și amândouă am devenit preocupate de viitorul ei. Am întrebat-o dacă este ceva ce și-ar dori. Mi-a răspuns afirmativ. Mai mult decât orice și-ar fi dorit să muncească. Dorea să aibă bani să dea la biserică, să ajute gospodăria și să cheltuiască la fel ca toată lumea, mi-a spus ea cu lacrimi în ochi. Deja muncea la un azil ca voluntar, dar dacă era posibil, ar fi dorit o slujbă.

Am ascultat-o dar nu știam dacă era posibil. Nu avea nimic contagios, așa că nu aceasta era preocuparea mea. Era slăbită din punct de vedere fizic. Îmi dădeam seama că o slujbă ar ajuta-o să uite de ea și să-i ajute pe alții într-un cadru mai formal, dar nu știam dacă este cineva  dispus să o angajeze. După ce Michelle și-a exprimat această dorință, și-a luat soarta în mâini. În ziua sa de voluntariat, a intrat în biroul directorului și a închis ușa după ea. A făcut cea mai cinstită cerere: „Sunt voluntar aici de mulți ani. Ar fi o onoare pentru mine să muncesc și în calitate de angajat, dacă aveți un post liber.”

Michelle muncește acum în azil ca ajutor în activități. Muncește două zile pe săptămână, timp de patru ore. Este suficient pentru condiția sa fizică și îi oferă bucurie interioară. Când se pregătește pentru muncă, când își pune ecusonul, iar apoi fluieră sau discută bucuroasă cu rezidenții în timp ce le împinge cărucioarele spre sala de masă, știu  că în acele ore de muncă dăruite de Dumnezeu, nu se gândește la ea sau la necazurile ei. Se gândește la oamenii aflați în grija ei.

Traducere din engleză de la memoriapress.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *