Scruton: „Nimic nu poate ține locul credinței pe care s-a construit o civilizație” (II)

23/08/2018 | de Diederik Boomsma

Pledați pentru conservarea statului național, pe care îl vedeți ca o realizare unică a Occidentului. De ce credeți că este statul național cea mai bună sursă de identitate și obiect al loialității noastre? 

Cel mai important aspect al statului național este că definește forma teritorială a loialității, cultivată printr-o lege seculară, care ne spune: trăiți după codul bunei vecinătăți,  trăiți alături de străinii de lângă voi, protejați-vă căminul de cei care vor să îl distrugă. Alternativa la acest tip de loialitate nu este un fel de colectivitate globală, de tipul celei care are sens doar în conferințele cosmopoliților bogați, ci o loialitate religioasă, de tipul celei ilustrate de Islam, din care străinii sunt excluși și care desconsideră ca neimportante teritoriul și legea seculară. Vom vedea pagubele care vor fi produse de această formă religioasă a loialității în anii următori, iar, în replică, europenii vor începe să fie de acord cu mine cu privire la statul național. Dar va fi o lecție dureroasă.

Deci este de datoria noastră se fim mândri de țara noastră?

Desigur că este bine să fii mândru de țara ta, la fel cum ești de familia, părinții și orașul tău. Ceea ce nu înseamnă cu nu ar trebui să o critici. Înseamnă că tu trebuie să recunoști că ești răspunzător în fața ei și legat de loialitatea pe care o definește. Această loialitate este amenințată de transferul deciziilor către organizațiile internaționale – nu doar ONG-uri și UE, ci și către ONU și instituțiile subordonate, ca WTO și multinaționalele, și de multe alte lucruri, care ar trebuie să fie subordonate statului-națiune, dar care aspiră întotdeauna să fie stăpânii acestuia.

Dar cum ar putea, în absența unor organizații internaționale, multinaționalele să controleze statele-națiune, fără ca aceste state să-și pericliteze propriile interese?

Organizațiile internaționale sunt, desigur, necesare. Dar ar trebui să aibă doar puteri foarte limitate legislativ. Este foarte simplu pentru statul-națiune să controleze multinaționalele. Pentru asta există legea. Cu toate acestea, ar fi necesar să existe siguranța că politicienii nu vor fi „cumpărați” de multinaționale.

Ce consecințe nefaste au piețele libere? Și în ce feluri ar putea fi piețele limitate?

Piața, lăsată singură, pune totul la vânzare. De aici și problema pornografiei. Nu permitem vânzarea copiilor – nu încă: dar permitem să fie tratați ca niște obiecte de vânzare când sunt în pântece. Este foarte evident, când te uiți la aceste fapte, că piața este bună doar când este controlată de sentimente morale – după cum a admis Adam Smith. Piața ar trebui să fie restricționată de legi care să reflecte nevoile unei vieți morale. Anumite lucruri ar trebui retrase de pe piață, în același fel în care religia a încercat întotdeauna să retragă acele aspecte ale vieții umane de care depinde perpetuarea societății.

Poate fi reformată UE în așa fel încât să nu amenințe loialitățile naționale?

Doar dacă își reduce sau abolește puterile legislative ale Comisiei.

Cum rămâne cu acele părți din lume, unde statul națiune viabil nu s-a realizat încă: în Africa, Irak, de pildă, sau chiar și Belgia?

Da. Cea mai rea moștenire a colonialismului este harta care definește ca state națiuni ceea ce sunt doar colecții arbitrare de triburi, care nu recunosc o loialitate comună. Nimeni nu are simțul de a redesena harta unor țări ca Sudan, Somalia, Kenya și Zimbabwe. Asta ar avea nevoie de decolonizare.

Sugerați mai devreme că o religie precum Islamul va determina o mulțime de probleme. Care este problema principală a Islamului? Și care este opinia dumneavoastră legată de un „conflict al civilizațiilor”?

Sunt două probleme principale ale islamului: dificultatea sa în a împăca statul Coranului cu ideile moderne de lege și stat. Și obsesia sa în privința sexualității feminine. Este imposibil de acceptat ideea că Sunna și Coranul conțin toată legea, că Dumnezeu este autorul acestei legi, și că legile emise de un organism secular pot și ele avea un oarecare efect asupra acelorași chestiuni. Din acest motiv, Islamul este întotdeauna în potențial conflict cu statul-națiune și cu legile seculare menite să intermedieze între comunitățile religioase. Toate acestea au fost documentate bine și nu există un răspuns la ele, altul decât acela recunoscut de creștini încă din vremea Sf. Pavel și anume că legea lui Dumnezeu privește obligațiile noastre față de El, dar nu organizarea societății. Obsesia cu sexualitatea feminină înseamnă că Islamul nu se poate împăca prea ușor cu situația modernă, în care femeile pretind o anumită egalitate cu bărbați și joacă un rol în determinarea naturii și așteptărilor în sfera publică. Turcii au trecut peste asta, dar doar pentru că Ataturk a interzis poligamia, portul islamic și formele normale de discriminare. Dacă experimentul turc se va dovedi durabil, atunci această problemă poate fi depășită. Ar fi just să vorbim de o ciocnire a civilizațiilor, dacă Islamul ar mai avea una. Însă ea s-a pierdut, aruncată undeva în deșert și lăsată acolo. Călătoriți, astăzi, în Orientul Mijlociu și căutați copii din Al-Farabi, Ibn Sinna, Rumi, Hafiz, sau chiar din O mie și una de nopți, și veți fi dezamăgiți. Desigur că și noi ne pierdem civilizația. Dar încă nu a fost interzisă.

Cum ar trebui statele occidentale să abordeze provocarea de a integra imigranții care sunt deja prezenți în societățile noastre?

Multiculturalismul a fost întotdeauna animat de resentimente stângiste și de ostilitate față de moștenirea europeană. Este o filosofie care fragmentează, al cărei rezultat ar fi reducerea aranjamentelor noastre politice stabile în favoarea celor care au prevalat în Balcani și Orientul Mijlociu. Imigranții islamici ar trebui încurajați să se integreze prin orice mijloace pot fi concepute. Iar dacă nu vor să se integreze, ar trebui să fie încurajați să meargă în alte părți, astfel încât să fie conduși după un sistem mai în acord cu speranțele lor.

În centrul filosofiei dumneavoastră se află observația că Europa trece printr-o criză culturală, în descendența dezastrului modernității și a postmodernității.

Cultura este un nume general pentru tărâmul sentimentelor interpersonale și a căii prin care ajungem la cunoașterea de sine, prin raportare la ceilalți. În toate societățile de până acum, cultura s-a bazat pe credința religioasă sau, cel puțin, pe un simț al sacrificiului și pe prezența atentă a zeilor. Ne lipsește credința. Dar faptul că suntem în derivă nu înseamnă că ar trebui să ne mâncăm unul pe celălalt ca niște naufragiați. Ar trebui să găsim drumul înapoi la decență și aceasta este ceea ce ne oferă cultura.

Așadar, ascultând Mozart, citind Shakespeare și poezie, făcând judecăți estetice asupra acestora și a altor opere, ne putem recupera un simț al sacrului?

Este evident că poți recupera mult mai mult decât un simț al sacrului de la Mozart et al. Mai important, te poți familiariza cu o viziune a vieții umane ca ceva care contează, care este mai importantă decât plăcerea și suferința, care face să merite faptul de a fi aici. Fără acest simț al importanței vieții, oamenii sunt nefericiți, din moment ce tot ce fac pare arbitrar și incomplet.

Iar problema culturii (pop) moderne este că nu ne oferă un simț al sacrului, al idealurilor elaborate? Sau chiar că le distruge?

Da, în general. Dar cultura tinerilor reprezintă un efect al distrugerii sociale, și nu cauza ei. Și există o altă cultură a tinerilor, care nu este deloc distructivă: încercarea de a recupera muzica folk, dansurile tradiționale șamd.

Poate fi calea culturii înalte un substitut pentru credința religioasă? Nu este estetica limitată la o mică elită?

Nimic nu poate ține locul credinței pe care s-a construit o civilizație. Dar cultura înaltă poate fi benefică pentru toată lumea, chiar dacă doar o mică elită participă direct la ea. Știința aduce beneficii pentru toți, chiar dacă doar câțiva o înțeleg. Puteți să credeți sau nu, dar același lucru este adevărat și pentru Beethoven, după cum au descoperit englezii în ultimul război. Concertele clasice și transmisiunile de muzică clasică, simfonia a cincea a lui Beethoven, în particular, au devenit simboluri ale rezistenței care nu au putut fi reprezentate de cultura populară, care nu a mers atât de departe înspre suflet. Elitele sunt necesare pentru aceia care nu fac parte din ele. Și ceea ce este hrană pentru spiritul conducătorilor este hrană pentru cei care îi urmează.

Judecățile morale și estetice constituie esența culturii – în timp ce modernitatea, la rădăcina ei, este o încercare de a scăpă de judecăți cu totul?

Da, pentru mulți oameni scopul este de a evita judecățile. Iar astfel de oameni trebuie judecați.

Ați descris importanța „ritualurilor de trecere” în dezvoltarea noastră cum se cuvine. La care ritualuri de trecere vă referiți mai exact?

Cel mai important ritual de trecere pentru un adolescent este tranziția de la relațiile centrate în jurul sinelui la afirmarea unui angajament – aceasta era ceea ce reprezenta căsătoria. Trebuie să reconstruim acest tip de ritual astfel încât adolescenții să poată avea încă experiența – vitală pentru fericire – a dăruirii de sine pentru ceilalți, mai degrabă decât a achiziției.

Scrieți că multe instituții educaționale rămân în ghearele unei „culturi a respingerii” nihiliste. Ce pot face studenții moderni pentru a obține o educație bună și a se civiliza, date fiind distracțiile oferite de viața modernă?

Auto-ajutorarea este o filosofie la fel de validă astăzi ca și în secolul al XIX. Îmi amintesc studenții din țările comuniste, care fuseseră expulzați din universități și care au luat inițiativa să cheme oameni din Vest (în special anti-socialiști ca mine) să le vorbească. Oamenii inteligenți se pot ridica întotdeauna deasupra mediului lor, cu condiția să se echipeze cu trei arme conservatoare importante: umorul, ironia și zeflemeaua.

Scrieți: „arhitectura modernă se află în război cu orașul.” Cum așa? Vă place ceva din arhitectura modernă?

Există o întreagă filosofie a arhitecturii în spatele acelei remarci, pe care am elaborat-o în cartea „Estetica arhitecturii”. Da, îmi plac unele lucruri din arhitectura modernă, mai precis acelea care nu sunt în război cu orașul, cum este de pildă arhitectura Noilor Urbaniști. Adică arhitectura care respectă strada ca principal spațiu public, care recunoaște că a se potrivi este mai important decât a ieși în evidență, și care este capabilă să își schimbe scopul, după cum toată marea arhitectură și-a schimbat scopul de-a lungul timpului.

Dacă arhitectura și arta modernă sunt atât de urâte și lipsite de înțeles, de ce nu sunt criticate și nu au parte de opoziție din partea mai multor oameni?

Toată lumea critică arta și arhitectura modernă, cu excepția criticilor profesioniști care știu ce trebuie să facă pentru a le fi bine. Ne întoarcem la o arhitectură mai umană, mulțumită lui Leon Krier, et al., și a mișcării Noului Urbanism. De ce este nevoie? De un patronaj înțelept, cum este cel al Prințului de Wales; de un spirit de rezistență față de impostori ca Rem Koolhass și Daniel Libesking, o dorință de a spune adevărul despre oameni ca fascistul Le Corbusier și comunistul Gropius, și, în final, o decizie în a spune că orașul ne aparține nouă, nu lor.

În cea mai recentă carte a dumneavoastră, „Faith and Feeling Besieged”, încheiați pe o notă optimistă: „zvonurile privind moartea culturii noastre au fost cu mult exagerate.” Ce semne dătătoare de speranță vedeți?

Este întotdeauna bine să închei pe o notă optimistă, ca valetul lui Napoleon. Cât privește semnele pozitive, m-aș referi la puținii, dar hotărâții tineri care ies din universități cu o educație, în pofida tuturor eforturilor făcute de profesori de a-i îndepărta de la acest lucru, supraviețuirea muzicii clasice și a anumitor tradiții populare, cum este bluegrass, în pofida industriei, remarcabila supraviețuire a alfabetizării, și abilitatea, remarcată în câteva case din vecinătatea noastră, de a stinge televizorul. De asemenea, eșecul societăților postmoderne de a se reproduce și declinul demografic rapid al liberalilor.

V-ați mutat recent în America, iar acum vă împărțiți timpul între Virginia rurală și Anglia. Ce vă place la Virginia? Și ce vă lipsește cel mai mult din Anglia pe care ați dori să o luați cu dumneavoastră, dacă ați putea, pe avion?

Refugiații din statismul european sunt mereu uimiți să descopere în America o societate în care oamenii încă se bucură de succesul altuia. Resentimentul nu este încă atitudinea dominantă aici. Iar când apare un necaz oamenii dau fuga să ajute. Oamenii se oferă, de asemenea, voluntari pentru servicii de salvare și au un interes real în construirea comunității – un lucru remarcat de Tocqueville din secolul al XIX-lea și încă valabil astăzi. America este o societate fondată pe dăruire, nu pe a lua. Europa este o societate construită pe „drepturile omului”, cu alte cuvinte pretenții diabolice care trebuie satisfăcute.

Pe de altă parte, sunt unele aspecte din Europa – și din Anglia, în special – care îmi lipsesc aici. Cel mai important este o lege a sensibilă și constructivă a planificării urbane. America este un dezastru cu orașe căzute și eviscerate, cu orașe în care centrul este hidos, fără străzi și spații publice, și cu un peisaj rural devastat de expansiunea suburbană. Este uimitor că o țară atât de bogată și de înzestrată de natură a decis să devină o groapă de gunoi. Pe de altă parte, mare parte din gunoaie au un zâmbet Disneyland și pentru asta trebuie să fim recunoscători.

Care este următorul dumneavoastră proiect?

Întotdeauna lucrez la ceva, dar întotdeauna încerc să mă opresc.

 

1 Comment

  1. […] Partea a doua a interviului poate fi citită aici. […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *