Inculparea părinților

30/08/2018 | de Kerry McDonald

Când eram tânără  avem  sarcina de  a livra ziarul unor oameni din cartier. Era de fapt slujba fratelui meu mai mare dar a mi-a subcontractat ruta cea mai apropiată de casa noastră și mi-a dat partea cuvenită din câștigurile sale. Erauvreo trei străzi de acoperit și le livram cu conștiinciozitate vecinilor  ziarul local  în fiecare după amiază, după școală. Aveam vreo opt ani.

Astăzi pare că libertatea copilăriei a dispărut la fel ca și ziarele livrate după amiază. Ambele sunt relicve ale unor vremuri de demult, când copiii erau lăsați – chiar se așteptat de la ei asta – să se joace afară, nesupravegheați, cu prietenii prin cartier, mergând pe biciclete, tunzând peluze, plimbând câinii, făcând de o mulțime de alte activități specifice copilăriei.

Dispăream adesea de sub privire părinților noștri și asta fără sa avem telefoane și fără să putem fi contactați.  Unii dintr e noi eram „copii cu cheia la gât” care veneau de la școală după masa, descuiau ușile, își făceau un sandviș, și aveau grijă de ei până când părinții se întorceau de la muncă seara.  Supraviețuiam, chiar înfloream, cu această libertate și autonomie.

Este atât de șocant acum să vezi un copil afară fără un adult lângă el încât trecătorii anunță poliția iar părinții sunt investigați de agențiile de servicii sociale. Abundă poveștile în acest sens. Un ziar din Chicago a relatat în această săptămână cum o mamă care trăiește în suburbii a fost anchetată de agenția pentru protecția copilului deoarece, țineți-vă bine, și-a lăsat copilul de opt ani să plimbe cățelul în jurul blocului, în timp ce ea privea de la fereastră.

Din fericire, ancheta a fost abandonată, dar nu înainte de a produce stres inutil și interogatorii pentru o familie care doar încerca să-i ofere copilului un pic de aer liber alături de cățel.

Cum s-a ajuns ca în decursul unei singure generații un copil care își plimbă câinele, fără să fie însoțit de un adult, să devină o situație care să necesită un telefon la poliție? Și cum de le-am permis agențiilor guvernamentale o asemenea putere de a ne „proteja” încât permitem încălcări grave ale vieții private?

Părinții din ziua de astăzi se tem mai puțin că le vor fi răpiți copiii sau că vor fi loviți de o mașină dacă se vor juca afară decât de posibilitatea ca un trecător să cheme poliția și să-i denunțe. Ne temem atât de tare pentru siguranța copiilor, încât am pus în funcțiune un stat al supravegherii copiilor cum nu a mai existat vreodată.

Consecințele acestei tendințe merg dincolo de „Big Brother” înspre infantilizarea copiilor și adolescenților, închiderea lor în spații protejate și supravegherea lor constantă de către adulți pe toată durata anilor formativi. Ne putem plânge de „părinții elicopter”, care mereu survolează deasupra copiilor, însă chemăm poliția să-i ia la întrebări pe părinții care nu fac asta. Dacă ne dorim ca odraslele noastre să fie independente și rezistente, să aibă energie și încredere, atunci trebuie să-i lăsăm din când în când să plimbe câinele în jurul blocului.

A legifera bunul simț poate că nu este ideal, dar poate că mai multe state ar trebui să ia exemplul din Utah. Legislatorii de acolo au adoptat recent o rezoluție, prin care părinții nu pot fi anchetați pentru acțiuni cum ar fi aceea de a-și lăsa copiii să umble prin cartier nesupravegheați. Legi ca aceasta, când sunt scrise cu înțelepciune, pot stăvili agențiile guvernamentale și reda puterea părinților de a lua decizii asupra bunăstării copiilor fără teama de consecințe nedorite.

Pică în responsabilitatea noastră, a celor care duceam ziare la ușa casei și apreciam plimbatul câinelui să luăm atitudine împotriva criminalizării accentuate a părinților.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *