Sfârșitul copilăriei

06/09/2018 | de Theodore Dalrymple

Marea Britanie este cea rea țară din lumea occidentală unde poate crește un copil, conform unui raport publicat de UNICEF. În mod normal, nu mi-aș pierde vremea cu un astfel de raport. Dar în cazul de față, cred că are dreptate – nu pentru că aș ști prea multe despre copilăria din celelalte 20 de țări examinate, ci pentru că educația oferită copiilor de părinții este atât de proastă încât este greu să te gândești la ceva mai rău, cel puțin pe scară largă. Cei doi poli ai creșterii copiilor în Marea Britanie sunt neglijența și superrăsfățul.

Să luăm ca exemplu un părinte britanic, Fiona MacKeown, care în noiembrie 2007, a plecat într-o vacanță de șase luni în Goa, cu prietenul ei și opt dintre cei nouă copiii ai săi făcuți împreună cu cinci bărbați diferiți, niciunul dintre ei implicat financiar prea mult în viața copiilor. (Copilul rămas acasă, cel mai mare, de 19 ani, era dependent de droguri). Fiona MacKeown primea ajutoare sociale de 50.000 de dolari anual, și s-a gândit foarte rațional că banii vor veni în continuare, iar viața e mai plăcută în Goa decât în orașul ei natal, Devon.

Odată ajunsă în Goa, MacKeown s-a decis să călătorească spre Kerala cu șapte dintre copii, lăsând-o pe fata ei de 15 ani, Scarlett Keeling să stea cu un ghid, mai mare cu 10 ani decât ea, pe care mama îl cunoscuse cu puțin timp în urmă. Potrivit unui martor, fata se droga constant. Într-o noapte, a mers la un bar unde a băut mult, a luat mai multe stupefiante, inclusiv LSD, cocaină și marijuana. A fost văzută plecând de la bar târziu, aproape sigur amețită. A două zi, cadavrul său a fost descoperit pe plajă. La început, poliția locală a susținut că s-a înecat din cauza drogurilor, dar ulterior investigațiile au dovedit că fata a fost violată și apoi înecată. (…)

O lună mai târziu, mama lui Scarlett, intervievată de ziarul liberal „The Observer”, s-a arătat mirată de indignarea publică îndreptată spre ea și stilul ei de viață. A admis că ea și copii săi trăiesc din ajutoare sociale, dar nu ca urmare a „unei decizii conștiente”. De asemenea, nu vedea nimic în neregulă cu acțiunile sale din India, cu excepția unei anumite naivități de a se încrede în omul în a cărui grijă și-a lăsat fata. Scarlett a fost întotdeauna o fată independentă iar dacă ea, mama, ar putea întoarce ceasul înapoi, ar face la fel.

Nu este surprinzător că Fiona MacKeown își neagă neglijența. Ar fi prea dureros dacă nu ar face-o. Însă – și aici este ceva cu adevărat îngrijorător – când ziarul a întrebat patru presupuși experți în parenting ce părere au de acest caz, doar unul dintre ei a văzut ceva greșit în comportamentul mamei și chiar și acela a criticat cu rezerve. Este întotdeauna dificil de știut câtă independență trebuie acordată unui adolescent, susținea expertul, dar în acest caz, mama i-a oferit fetei prea multă și prea repede.

Chiar și acest reproș a părut neobișnuit de dur pentru „Observer”. Nu ar trebui să criticăm stilul de viață al mamei, din moment ce nu are nicio legătură cu moartea fetei. „Scarlett a murit pentru simplul motiv că a fost la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, cu oamenii nepotriviți, fiind îndopată cu droguri, târziu în noapte, într-o țară străină”. În cazul de față, a fi la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, cu oamenii nepotriviți este un fapt natural brut, nu consecința deciziei voluntare, a educației și a gusturilor. Se putea întâmpla oricui, și i s-a întâmplat lui Scarlett. Cât despre droguri, apar de niciunde și îi amețesc pe oameni complet la întâmplare. Pare foarte nedrept. (…)

Merită să amintim că „Observer” ca și „Guardian” nu sunt publicații citite de ciudați, ci ziarele favorite ale intelighenției britanice, ale celor care lucrează în serviciile sociale și educaționale și ale elitelor din media (BBC își face reclamă la posturile disponibile aproape exclusiv în Guardian). (…) Cu alte cuvinte, este foarte probabil ca o mare parte dintre elitele educate să nu vadă nimic în neregulă sau să pretindă că nu văd nimic în neregulă cu atitudinea lui MacKeown.

Cred că principalul motiv pentru care elitele refuză să o critice pe MacKeown este că ar pune în discuție toate presupozițiile politicilor sociale liberale din ultimii 50 sau 60 de ani, care le oferă un puternic sentiment de superioritate morală. Ar însemna să contempli ideea eretică după care familia s-ar putea să conteze la urma urmei, la fel cum contează și calități uitate precum auto controlul și respectul de sine. Ar mai însemna și că dependența de ajutoare este nedreaptă pentru cei care plătesc și dezastruoasă pentru cei care ajung să fie prinși în ea. (…)

Cineva ar putea susține că acest caz este genul de întâmplare îngrozitoare care se poate întâmpla în orice societate din când în când. Dar eu cred că este doar vârful icebergului. După cum arată comentariile din ziarele liberale, problema copilăriei în Marea Britanie nu se rezumă nicidecum la clasele de jos. Societatea noastră și-a pierdut cel mai elementar simț față de nevoile copiilor. (…)

Această tendință de a nu judeca explică de ce tineretul britanic este lider mondial în indicatorii de patologie socială precum sarcini la adolescente, violență, criminalitate, alcoolism și consum de droguri. Marea Britanie este pe locul trei în topul sarcinilor la adolescente, copiii britanici au cel mai ridicat și timpuriu consum de droguri din Europa, au o probabilitate de 10 ori mai mare decât cei greci să inhaleze solvenți, și o probabilitate de 7 ori mai mare să fumeze marijuana decât copiii suedezi. Aproape o treime dintre tinerii britanici cu vârste de 11, 14 și 15 ani spun că s-au îmbătat cel puțin de două ori.

Mai mult de patru din 10 copii britanici se nasc în afara căsătoriei, căsătorii oricum teribil de instabile. Chiar și mariajul și-a pierdut mare parte din înțeles. Într-o societate postreligioasă, nu mai reprezintă o taină, iar guvernul s-a asigurat că nu aduce niciun avantaj financiar iar pentru cei de jos aduce doar dezavantaje. Facilitarea divorțului înseamnă că un sfert din căsătorii se rup în zece ani.

Consecințele acestei disfuncții sociale sunt sumbre pentru copii. 80% dintre copiii britanici au televizor în cameră. 58%  mănâncă masa de seară în fața televizorului (un copil britanic petrece mai bine de cinci ore pe zi în fața unui ecran). 36%  dintre copiii britanici nu mănâncă niciodată cu un alt membru al familiei, iar 34% dintre case nici măcar nu au o masă pentru familie. (…)

Ce înseamnă toate acestea? Înseamnă că acești copii nu vor învăța niciodată, dintr-un sentiment al obligației sociale, să mănânce atunci când nu le este foame și să nu mănânce atunci când le este.  Apetitul este tot ceea ce contează în decizia de a mânca, o perspectivă eminamente egotistă. Din acest motiv, orice interferează cu satisfacerea apetitului va părea opresiv. Nu învață practici sociale elementare ca a împărți sau a-i lăsa pe alții primii. Din moment ce mesele sunt de regulă momentele în care familia face conversație, copiii nu învață nici arta conversației. A asculta ceea ce au de spus alții devine o provocare. Există un loc și un timp pentru toate. Dacă îmi place, timpul este acum, iar locul este aici. Dacă nu vor fi învățați să se auto-controleze, ei nu vor învăța.

Britanicii, niciodată încântați de copii, au pierdut toată cunoașterea sau intuiția despre cum trebuie crescuți. Drept consecință au ajuns să se teamă de ei, probabil cel mai sinistru semn pentru o societate. Semnele acestei frici se pot vedea pe fețele bătrânilor aflați în locuri publice. (…)

Britanii s-ar putea să fi fost întotdeauna înclinați spre duritate sau indiferență  (sau de ambele) când vine vorba de copiii. Dar niciodată nu le-au combinat cu o indulgență materială lipsită de orice discernământ. Pacienții mei mă întreabă uneori cum au ajuns atât de rău copiii lor când ei au făcut totul pentru ei. Când îi întreb ce înseamnă „totul”, invariabil este vorba despre ultimele modele de televizoare sau cei mai la modă adidași. (…)

Sistemul de stimulente perverse într-o cultură de materialism total, în care principala libertate este libertate de consecințe legale, financiare, morale și sociale, face un chin copilăria în Marea Britanie atât pentru cei care o trăiesc cât și pentru cei de lângă.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *