Problema căsătoriei homosexuale

26/09/2018 | de Brendan O'Neill

Lucrul cel mai surprinzător legat de referendumul pentru căsătoria homosexuală din Irlanda este cât de puțini oameni vorbesc despre acest lucru. Printre strigătele de bucurie cvasi-globale care au însoțit votul în favoarea căsătoriei, abia dacă a existat un comentariu cu privire la instituția căsătoriei între persoanele de același sex. Desigur, au apărut o mână de cereri în căsătorie transmise în direct din Dublin, iar spre sfârșitul unui reportaj BBC am aflat când ar urma să aibă loc primele căsătorii în Irlanda. Dar dat fiind că acest referendum era în întregime despre deschiderea unei instituții sociale unde accesul le-a fost interzis brutal homosexualilor, lipsa unei dezbateri post-referendum despre căsătorie a fost remarcabilă.

În loc de a spune „în sfârșit ne putem căsători”, cea mai frecventă reacție la rezultatul referendumului din partea liderilor campaniei și a armatei considerabile de fani din media și clasa politică a fost: „homosexualii au fost în sfârșit legitimați”. De-a lungul spectrului, de la travestiții aflați în frunte lobbyului până la politicienii de dreapta care i-au susținut, toată discuția a fost despre „recunoaștere”, nu despre căsătorie (…) Scriind în Irish Examiner, un psihoterapeut a afirmat că „referendumul a fost despre mai mult decât egalitatea în căsătorie…a fost despre legitimarea și acceptarea completă a homosexualilor” (Grăitor este și faptul că industria de psihoterapie irlandeză a jucat un rol cheie în susținerea campaniei pentru căsătoria homosexuală.) Parlamentarul Enda Kenny a spus la rândul său că referendumul a fost despre mai mult decât căsătorie. A fost o „împlinire a speranțelor fragile și profund personale” ale homosexualilor. Sau în cuvintele romancierului Joseph O’Connor, votul a fost un act de „empatie socială” cu un segment de populație.
Reprezentanții campaniei oficiale au mers până într-acolo încât să declare că rezultatul reprezintă un sprijin pentru sănătatea și bunăstarea tuturor cetățenilor irlandezi, în special cei homosexuali.

Și voi credeați că este despre căsătorie? Cum v-ați înșelat! Toate comentariile despre cum referendumul este mai mult decât despre căsătorie, cum a mers dincolo de litera legii pentru a atinge ceva adânc, ceva transcendental, confirmă că această campanie pentru căsătoria homosexuală nu a fost despre egalitatea socială, ci despre obținerea unei parități de stimă socială, ceea ce este diferit. Ceea ce se caută aici nu este în realitate dreptul de a te căsători ci validarea socială și culturală a unui stil de viață – empatia socială – în special din partea statului. În Irlanda suntem martorii nu ai unei noi ere a egalității sociale, ci a unei consolidări și mai puternice a egalității culturale, iar acest lucru este departe de a fi ceva pozitiv.

Concentrarea pe recunoaștere mai degrabă decât pe drepturi, și sărbătorirea căsătoriei homosexuale drept un mijloc de validare a stimei  de sine a homosexualilor, reflectă discuțiile purtate pe acest subiect în Occident. În mod repetat, limbajul folosit a fost cel al terapiei, nu al autonomiei. (…) Activiștii vorbeau despre cum „lipsa de recunoaștere legală a relațiilor noastre ne chinuie din ce în ce mai tare”. În cuvintele autorilor cărții „The Politics of Same-sex Marriage”, activiștii doresc în primul rând „legitimarea statului pentru relațiile noastre intime”. Această căutarea a legitimării statului pentru recunoașterea externă a fost oglindită de referendumul irlandez. „Țara mea a recunoscut că existăm”, a spus un om de afaceri irlandez.

Aici avem de-a face cu politica identității, nu cu politica autonomiei. Politica autonomiei era despre scoaterea statului din viețile homosexualilor, în timp ce politica identității cere statului să intervină în viețile homosexualilor și să le ofere recunoașterea și aprobarea sa. Pentru mai bine de 50 de ani, activismul homosexual radical spunea în esență „nu avem nevoie de aprobarea statului pentru a trăi cum vrem”. Acum, este despre „legitimarea relațiilor noastre intime de către stat.” Ascensiune căsătoriei homosexuale în ultimii 10 ani spune enorm despre dispariția culturii autonomiei și înlocuirea ei de o perspectivă culturală mult mai agitată și mai nesigură care cere în continuu o validare a stilului de viață din partea unor instituții externe. Iar statul este mai mult decât fericit să joace rolul de autoritatea decizională a stilurilor de viață(…)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *