Centrul Pompidou, cea mai rușinoasă pată a Parisului

02/11/2018 | de Roger Scruton

În Paris am norocul să stau din când în când, într-un apartament în Île de la Cité, de unde văd, pe o latură, pe deasupra acoperișului unui seminar din secolul al XIX-lea, turnurile de la Notre Dame, iar de cealaltă latură, dincolo de Sena, reconstrucția foarte încărcată a Hôtel de Ville, construit în secolul al XVII-lea, dar care a ars în anul 1817. La dreapta Hôtel de Ville, se ridică deasupra străzilor terasate din calcar de Paris fațada clasică a bisericii Saint-Gervais-et-Saint-Protais, iar la stânga hotelului aceeași piatră luminoasă formează un cadru terasat pentru o piață plină de viață.

În această parte a Parisului, malurile Senei nu au fost transformate în autostrăzi și privind la dreapta mea văd râul de acum jumătate de secol, scăldând malurile insulei Saint-Louis, curgând pe sub arcadele Podului Marie și Podului Louis-Philippe, privit de oamenii care stau pe mal, mâncând, citind sau doar luând puțin aer. De fiecare dată când am nevoie să îmi încarc bateriile, să termin o carte, vin în acest loc care m-a inspirat să fiu ceea ce sunt.

Cea mai interesantă caracteristică a vederii de la fereastra mea este că toate clădirile, cu o singură excepție, se armonizează între ele. Până și extravagantul Hôtel de Ville, cu  nejustificatele sale legiuni de statui și hornurile grotești în formă de solniță, atrage privirile nu mai mult decât ar trebui, fiind construit din aceleași materiale ca și vecinii săi, într-un stil familiar de castel, și cu deferență față de designul străzilor. Apartamentele dimprejur datează din secolele XVII, XVIII, XIX, și au fost construite conform principiului că fiecare construcție nouă trebuie să se încadreze în peisajul existent și în planul străzii. Chiar și inserțiile de secol XX își fac loc fără prea multă violență, iar impresia generală este aceea a unei așezări venerabile și a unui cartier îndrăgit. Nu există nimic de felul acesta în Londra, cu siguranță nimic care să împace măreția unei metropole cu nevoile modeste ale celor care locuiesc acolo.

Dar există un neajuns în perspectiva care se deschide de la fereastra mea. Deasupra fațadelor elegante, clasice, pe partea îndepărtată a Hôtel de Ville, observ o colecție de tuburi de metal, țevi și cutii în culori primare infantile. Aceste dărâmături, suprapuse peste acoperișuri precum gunoaiele pe o plajă, indică prezența dedesubt a Centrului Pompidou, care găzduiește biblioteca publică, muzeul de artă modernă și centrul pentru muzică și cercetare acustică.

Centrul a fost construit în anul 1997 pe un teren de cinci pogoane prin decretul lui Georges Pompidou, care, la fel ca toți ceilalți președinți francezi, a primit, la terminarea mandatului, dreptul de a desfigura o părticică din cea mai impunătoare capitală a lumii. În fapt, Centrul a fost mai puțin o decizie a fostului președinte cât un proiect născut din orgoliul soției sale, care dorea să fie cunoscută drept o matroană a artei moderne.

Spre amărăciunea mea, Centrul, ca și Disneyland, Glastonbury sau execuțiile publice, a atras mulțimi de oameni. Ceea ce nu face decât să-i sublinieze rușinea. Străzi întregi au trebuit să fie demolate pentru a-i face loc. Nu are niciun fel de fațadă iar în spatele său transpare o colecție sumbră de țevi și fire, care reprezintă tocmai negarea ideii de stradă, și oferă pieței din față un fel de platformă de cățărare improvizată, a cărei singură pretenție de a fi arhitectură se bazează în mare parte pe opinia celor care au proiectat-o: Richard Rogers, Renzo Piano and Gianfranco Franchini. Oricum ai privi Centrul, nu se potrivește cu împrejurimile, iar arhitecții nici nu l-au gândit să se potrivească. Este un stigmat ostentativ, o parodie conștientă a unui aparat de bucătărie.

Mă întristează că acesta a fost primul proiect public major al unui arhitect britanic în Franța. Mă întristează și mai mult că Richard Rogers a câștigat alte proiecte pe baza acestuia, producând monstruozitatea cu susu-n jos a Clădirii Lloyds din Londra, și devenind arhitectul erou al utopiei materialiste a lui Tony Blair.

Pentru mine clădirile unui oraș trebuie să se încadreze într-o rețea continuă, iar acest deziderat poate fi atins doar prin disciplină, modestie și respect pentru trecut. Dar în lumea de azi prisosesc arhitecții care sunt îmbibați de cultura vedetismului, care le spune că primul principiu al esteticii nu este să se încadreze ci să iasă în evidență. Cea mai simplă cale de a ieși în evidență este de a păși pe urmele artiștilor de graffiti și a găsi ceva pe care să-l desfigurezi.

A strica frumosul iar apoi să descrii în glumă rezultatul drept o inovație artistică, înseamnă a sări dintr-o dată sub lumina reflectoarelor.

Articol apărut în original în publicația The Spectator.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *