Justificarea urâtului

07/11/2018 | de Theodore Dalrymple

Unele lucruri sunt prea evidente ca intelectualii să le observe. Pare ca și cum intelectualii ar fi înzestrați cu un tip special de ochelari care în mod automat nu arată ceea ce toți ceilalți pot să vadă. Care ar mai fi, la urma urmei, rolul tău ca intelectual dacă percepi ceea ce toți ceilalți percep?

Am fost recent martorul unei astfel de stranii dihotomii între experiența oamenilor obișnuiți și cea a intelectualilor. Cineva care nu știa Parisul a venit să mă viziteze folosind trenul. Știind că Parisul este privit (pe bună dreptate) ca unul dintre cele mai frumoase orașe din lume, a fost uimit de urâțenia totală a orașului. Nu se aștepta la așa ceva. M-a întrebat dacă este ceva în neregulă cu el.

I-am dat asigurări că nu are nimic nici el, nici vederea sa, nici judecata sa estetică. Ceea ce s-a petrecut în Paris este o hidoșenie vizuală pe care cineva s-ar aștepta să o găsească într-o capitală din lumea a treia care a trecut printr-o dezvoltare rapidă.

Chiar în acea zi „The New York Times” a publicat un articol de David McAninch despre plimbarea sa de-a lungul a șase zile pe Boulevard Périphérique, centura de 20 de mile care înconjoară Parisul. A face și a scrie despre această călătorie a fost în principiu o idee excelentă, deși bineînțeles cineva nu poate merge pe bulevard propriu-zis. În fapt, chiar denumirea de „bulevard” pentru acest șarpe boa de beton este o minciună implicită ca și cum ai numi Versailles un bordei.

Ceea ce este surprinzător în descrierea lui McAninch este absența oricărei referințe la ceea ce era evident la prima vedere pentru vizitatorul meu. Și este ceva care nu contenește să mă șocheze de fiecare dată când sunt nevoit să merg pe centură. Și anume că practic peste tot pe unde îți pică privirea dincolo de centrul Parisului, vezi o harababură modernistă de proporții gigantice, iar orice fel de clădire care nu îți agresează privirea a fost construită înainte de 1945. Cu alte cuvinte, asistăm la un colaps cumplit și total al judecății, abilității și aprecierii estetice în Franța, o țară cu una din cele mai importante moșteniri arhitecturale ale lumii, care se extinde pe multe secole.

McAninch se comportă ca un slujitor sau rapsod al acestui colaps, probabil din frica de a nu face o judecată neechivocă, care i-ar putea atrage eticheta de conservator, retrograd sau naiv. Articolul său începe cu o imagine a noii săli de concerte a filarmonicii, construită cu niște costuri faraonice, care seamănă izbitor cu o imensă și vulgară rochie de lamé mototolită pe jos după o noapte de desfrâu, un exemplu evident de psihopatie arhitecturală modernă

Articolul este plin de expresii echivoce precum „m-am uitat cu uimire la unele dintre cele mai frumoase-urâte clădiri brutaliste pe care le-am văzut vreodată” și „am rămas pentru multă vreme cu gura deschisă la clădirea neo-brutalistă care găzduiește Centrul Național al Dansului. Proiectată ca o clădire municipală în anul 1972 de Jacques Kalisz, monstrul gri de beton iradiază cumva în același timp o exuberanță copilărească și un aer distopic amenințător.”

Clădirile brutaliste la care autorul se holbează uimit (oripilat ar fi fost o reacție mai potrivită) nu sunt urât-frumoase. Sunt doar urâte, fără niciun fel de alte atribute estetice, și complet nefuncționale, bune de aruncat. Și oricine poate vedea o exuberanță copilărească în clădirea lui Jacque Kalisz este capabil să vadă o revărsare de bunătate umană în Raliurile de la Nuremberg.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *