Un fals Pollock?

03/12/2018 | de Joseph Sobran

O nouă controversă zguduie din temelii lumea artei. Folosind o sofisticată analiză computerizată, un fizician a ajuns la concluzia că anumite tablouri atribuite lui Jackson Pollock sunt falsuri.

Însăși conceptul de Pollock fals este șocant. Îmi șochează mintea oricum aș lua-o, iar mintea mea este destul de greu de șocat. Mulți oameni au încercat și câțiva au reușit să o uimească sau să o nedumerească, dar și mai puțini au fost aceia care să o șocheze cu adevărat.

Cred că un Pollock original, una dintre acele picurări libere de vopsea pentru care a devenit faimos, a inspirat comentariul burghez: „fetița mea de la grădiniță poate desena mai bine!” Ceea ce ne duce la esența problemei. Poate o analiză sofisticată de computer să distingă între un Pollock original și creația unui preșcolar?

O întrebare diabolic de dificilă. Înainte de a răspunde, țineți seamă că Pollock, presupunând că era dreptaci, s-ar putea să fi făcut câteva din operele sale cu mâna stânga, doar ca să-i inducă în eroare pe criticii și analiștii pe computer din viitor. Dar de dragul argumentului, să presupunem că toate operele sale genuine au fost făcute cu aceeași mână. Să presupunem, de asemenea, că a distinge între creația sa originală și falsuri nu este o pierdere de vreme.

În pofida reputației sale impresionante în lumea artei, cred că până și cei mai mari admiratori ai săi ar concede că desenul nu era punctul forte al lui Pollock. Ca mulți alții, s-ar putea să fi ales cariera în arta serioasă doar după ce, cu greu, a realizat că îi lipsește talentul pentru a deveni desenator.
Dacă așa au stat lucrurile atunci s-ar putea să fi fost o decizie norocoasă. Chiar în în momentul în care grafica pe computer părea că face desenul vetust, această veritabilă formă de artă produce mai multe revolte decât toți artiștii parizieni la un loc. Nimeni nu spune despre un desen: „copilul meu de grădiniță poate produce mai multe revolte decât asta!” Și când vine vorba de revoltă, preșcolarii nu sunt niște ageamii.

Și desigur că dacă Pollock ar fi pictat vreodată ceva care să aducă a ceva, ar fi fost ignorat și uitat ca mulți alți artiști talentați. Dar, din fericire, a înțeles că ocupă o nișă curioasă din lumea artei: el era acel individ rar căruia îi lipsește orice abilitate artistică, dar care este capabil să-și scrie numele. Lumea era la picioarele lui.

Critica de artă modernă este remarcabilă pentru dispariția unui cuvânt care domina discuția despre artă: îndemânare. Era mai mult sau mai puțin luat de bun că un artist are nevoie de o îndemânare elementară pentru a desena o pisică să arate ca o pisică.  Dacă putea desena o femeie dezbrăcată, cu atât mai bine.

Pollock a intrat în lumea artei la momentul unei schimbări radicale, când nici măcar nuditatea nu mai era la modă. În epoca fotografiei, Rubens ar fi rămas pe drumuri, fără să mai vorbim de Cezanne. Artiștii inovatori au fost nevoiți să vină cu ceva mai nou decât teme obosite precum femei dezbrăcate sau boluri de fructe proaspete.

Pollock a venit cu ceva extraordinar: pictura gestuală. Artistul nu mai era nevoit să stea și să copieze cu o oarecare acuratețe, nu mai era nevoie de modele. Putea să întâlnească în continuare femei și să dobândească faimă, dar pictura nu mai era o activitate sedentară. Aveai nevoie doar de suficientă energie pentru a împrăștia vopsea pe pânză. Teoretic, până și un orb o putea face.

Într-un sens important, deci, Pollock era un artist pentru epoca oportunităților egale. Oricine putea spune: „copilul meu de grădiniță o poate face mai bine”. Dar dat fiind succesul lui Pollock, un răspuns mai potrivit la opera sa ar fi „mi-am greșit cariera!”

Opera lui Pollock reprezintă un reproș clar pentru orice neisprăvit care a terminat colegiul, a dobândit abilitățile necesare, și-a găsit un loc de muncă, a mers la serviciu zi de zi, an după an, cu frica permanentă de a nu-și supăra șeful și de a fi concediat. Un pictor gestual are nevoie de mult mai puține abilități decât, să spunem, un zugrav.  Nu am auzit în viața mea de un tânăr zugrav care să se chinuie într-o mansardă, iar nici măcar cei mai de succes zugravi nu obțin faimă internațională, nu se bucură de glorie postumă și nu au parte de filme despre viața lor.

La prima vedere, o pictură gestuală, în contrast cu pictarea unei femei goale, s-ar putea să nu fie autoexplicativă. Probabil din acest motiv, Pollock pare să fi pus mai mult efort în alegerea titlurilor pentru tablouri decât în tablourile însele.

În ziua în care îi sărbătorim realizările, putem fi recunoscători că nu și-a numit vreuna dintre picturi „Mahomed”.

9 februarie 2006

Un volumul de eseuri de Joseph Sobran este în curs de apariție la Editura Contra Mundum.

copyright (c) Fitzgerald Griffin Foundation, fgfBooks.com

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *