Parisul în fierbere

06/12/2018 | de Theodore Dalrymple

Mulți cred că furia este o emoție care justifică orice acțiune făcută în numele ei. Dar mă îndoiesc că scenele violente din atacul de pe Champs Elysées din Paris au fost o manifestare reală a furiei. Cred, mai degrabă, că furia poate fi simulată, poate fi un pretext  al tinerilor ideologi de a distruge, de a jefui, de a incendia – lucruri care se constituie într-o plăcere ilicită pentru cei cu astfel de înclinații. Noul principiul cartesian nu este „Cred, deci exist”, ci „Incendiez, deci sunt oprimat” sau, cel puțin, sunt de partea celor oprimați.

Oamenii care chiar sunt mânioși nu se echipează cu cagule și măști de gaze lacrimogene, nici nu își fac selfie cu mașini în flăcări. Fără îndoială, Franța traversează o perioadă de neliniște pe măsură ce populația pare să fie, la fel ca în orice loc din Occident, împărțită între cei care prosperă și cei care se chinuie să își țină capul deasupra apei.  Pentru mulți dintre cei care se chinuie și care nu privesc mașina ca pe un lux sau un răsfăț, ci ca pe o necesitate, decizia administrației Macron de a mări taxele pe combustibil a fost picătura care a umplut paharul. Pentru ei, asta înseamnă sute de euro cheltuiți în plus pe an, o sumă deloc neglijabilă. Și am auzit mulți francezi reproșându-i președintelui Macron că nu a experimentat niciodată sfârșitul de lună, acel moment când îți dai seama că salariul nu îți ajunge.

Mișcarea Gilets jaunes (”Vestele Galbene”, auto-proclamați așa după numele vestelor galbene fosforescente pe care toți automobiliștii sunt obligați să le țină în mașini și pe care protestatarii le poartă) a fost una spontană – fără lideri, fără o ideologie anume și fără niciun scop precis în afara celui de abrogare a majorării taxelor. A fost, de asemenea, esențialmente, o mișcare anti-imigranți. În toată Franța, în weekenduri, s-au postat în intersecții și sensuri giratorii pentru a bloca traficul; au făcut focuri pentru a se încălzi și și-au instalat corturi. Ai putea crede că totul a fost un eveniment social agreabil pentru ei, care să le aducă aminte de vremurile când erau cercetași.

Deși mișcarea Vestele Galbene a fost inițial pașnică, acțiunile au avut un element de intimidare încă de la început. Sondajele indică un nivel ridicat de sprijin popular: chiar și cei care cred că membrii organizației greșesc tot pun vesta galbenă la loc vizibil, în mașină, în semn de susținere, sau claxonează și le fac semnul victoriei când ajung în dreptul barierelor, ca să fie lăsați să treacă mai repede. Aceasta este o formă incipientă de totalitarism – o ușă deschisă anarhiștilor și stângiștilor pentru a profita de moment și de a impune haosul violent.

Este posibil ca ideile economice ale Vestelor Galbene să fie primitive și ghidate de resentimente. Macron a eliminat impozitul pe active financiare, cel care a condus, probabil, la reducerea încasărilor fiscale totale, după ce i-a determinat pe bogați să-și mute afacerile din Franța. Dar, dacă acest lucru este coroborat cu faptul că a majorat impozitul pe alimentele de bază, Macron dă impresia (iar faptul că, odată, a lucrat în finanțe nu îl ajută) că favorizează în mod nejustificat pe bogați în detrimentul celor săraci.

Mulți oameni pe care îi cunosc vor șase lucruri imposibile la prima oră. Știu clar că taxele mari puse în seama indivizilor sau a firmelor, la fel ca și povara reglementărilor, inhibă activitatea economică; în același timp, ei cer ca serviciile publice finanțate se stat și subvențiile, cum ar fi asigurările sociale, să nu fie reduse. Singura modalitate pentru a rezolva această problemă, în afară de împrumut, este creșterea taxelor. În acest fel, impozitele pe capital (care deja s-au dovedit a fi ineficiente, deoarece cei care le-ar plăti, în orice cantitate,  ar pleca, în scurt timp, în căutarea unor climate fiscale mai prietenoase) sunt încă soluția cea mai favorabilă.

Probabil nu este o coincidență faptul că renumitul economist Thomas Piketty, care a propus o taxă global pe capital, este francez. O asemenea taxă ar închide drumul pe care îl folosesc bogații francezi ca să iasă din țară și i-ar permite guvernului să-i tundă ca pe oi.

Problema fundamentală a Franței este aceeași cu care se confruntă multe țări, unele într-o măsură mult mai mare: și anume bugetele publice și private, care nu sunt niciodată echilibrate, și consumul care este mai mare decât producția. ”Après nous, le déluge” (După noi, potopul) nu mai este de mult doar o vorbă cinică, este o politică economică.

Macron a fost împroșcat cu ouă în timp ce vorbea la locul revoltelor, odată ce acestea  s-au încheiat. Ouăle puteau fi, la fel de bine, gloanțe, o posibilitate care, cu siguranță, nu i-a scăpat președintelui.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *