Le Corbusier: mincinos, pungaș, hoț și plagiator

18/12/2018 | de Theodore Dalrymple

În urmă cu ceva timp, am fost rugat de un admirator al lui Bertolt Brecht să scriu o recenzie a unei biografii vaste a dramaturgului și poetului german. Rareori se întâmplă ca cineva să citească sute de pagini despre cineva fără să descopere măcar un exemplu de decență, bunăvoință și milă, dar cu Brecht exact așa stăteau lucrurile. Nu se sinchisea nici măcar să se spele pentru a nu-i deranja pe ceilalți.

Arhitectul fascist francez Charles-Édouard Jeanneret, mai cunoscut ca Le Corbusier, era un alt membru al acestui trib lipsit de farmec, deși era mai curat decât Brecht (acesta din urmă, marxist fiind, decizia de a nu se spăla era un omagiu, deși nu unul foarte flatant, pentru muncitorime). Lipsa de umanitate a lui Jeanneret, furia împotriva oamenilor, este evidentă în arhitectura și scrierile sale. Nivelul său de afecțiune și preocupare pentru oameni era același cu cel pe care oamenii îl arată pentru ploșnițe.

Precum Hitler, Jeanneret și-a dorit să fie artist, și la fel ca în cazul lui Hitler, lumea ar fi fost un loc mult mai bun dacă și-ar fi realizat acest vis. Dacă ar fi fost doar un artist, cineva ar fi putut evita creațiile sale dacă ar fi dorit. Dar clădirile pe care el și miriadele de acoliți le-au construit zgârie inevitabil retina privitorului și produc un declin în plăcerea vieții.

O clădire semnată de Jeanneret poate devasta un întreg peisaj sau distruge pentru totdeauna o priveliște urbană veche, cu o finalitate care rămâne fără apel. Cât despre planificarea sa urbană, era de o inumanitate infantilă și amatorism cras, care ar fi fost cât de cât amuzante, dacă ar fi rămas pur teoretice și nu ar fi fost luate în serios de către cineva.

Tocmai a fost publicată o carte – „Le Corbusier: Arhitectul lispit de onestitate”, de Malcolm Millais – care sună ca o condamnare a unui ucigaș în serie incapabil să vină cu vreo scuză (cu excepția probabil a uneia psihiatrice). Autorul împărtășește cu mine un dispreț pentru Jeanneret și pentru totalitarismul său neprotocolar dar extrem de nociv. Însă, spre deosebire de mine, autorul are atât o cunoaștere academică a vieții și scrierilor arhitectului, dintre care câteva pagini au fost suficiente pentru mine, și este un inginer structurist foarte calificat.  Domnul Millais este capabil să dovedească nu doar că Jeanneret a fost un mincinos, pungaș, hoț și plagiator în cel mai literal sens al acestor cuvinte, de asemenea un infractor și o ființă dezagreabilă în multe ocazii, dar și faptul că era din punct de vedere tehnic rudimentar și chiar ridicol de ignorant și incompetent.

Acoperișurile sale aveau pierderi prin scurgeri, materialele se deteriorau. Nu a priceput niciodată principiile elementare de inginerie. Toate ideile sale erau în cel mai bun caz superficiale, și adeseori mult mai rele decât pur și simplu rele. A-l angaja pe Jeanneret să-ți construiască o clădire însemna a-ți lega o ghiulea de picior, a te înhăma la nesfârșite și sisifice facturi pentru stricăciuni și întreținere, ca și la o estimare lipsită de onestitate a prețului construcției, de la bun început. O casă construită de Jeanneret nu era atât o mașină de locuit (pentru a cita cea mai faimoasă dintre maximele sale) cât o mașină care genera costuri și din care trebuia să pleci. În numele funcționalității, Jeanneret a construit ceva care nu funcționa. În numele producției de masă, tot ceea ce el folosea trebuia să fie manufacturat individual. El însuși, neavând calități umane și lipsindu-i imaginația, nici măcar nu a înțeles că umbra într-un climat cald este de dorit, chiar esențială.

De drept, fiecare arhitect, urbanist și inginer structurist din lume ar trebui să aibă cu sine o copie a cărții lui Millas, ca un vademecum de patologie arhitecturală, urbanistică, de construcție și chiar morală. Dar acest lucru este puțin probabil din două motive: în primul rând cartea este scumpă (nu putem decât spera în viitor la o ediție mai ieftină), iar în al doilea rând, și mai important, Jeanneret pare să exercite (pentru mine) o atracție incomprehensibilă asupra arhitecților și intelectualilor preocupați de arhitectură. În Franța, de pildă, (dar nu doar în Franța) a-l critica înseamnă a te exclude din sfera discursului civilizat, și într-adevăr au fost cariere obstrucționate dacă nu chiar distruse de această îndrăzneală. Pare să fii pus stăpânire pe minți, iar cei care sunt atrași de el sunt atrași și de metodele totalitare de a ține sub control opiniile. În timp ce au fost publicate sute de cărți ditirambice despre el, care îl descriu drept un geniu, etc., doar o mână au adoptat o poziție critică, și chiar și acelea care oferă dovezi covârșitoare asupra defectelor și infracțiunilor sale manifeste se abțin să tragă concluziile evidente despre el.

Scrierile lui Jeanneret sunt pline de imbolduri și adesea lipsite de gramatică, pline de non sequitur și aserțiuni îndoielnice, fără niciun fel de bază. Delirează mai degrabă decât argumentează. Totul este scris într-o manieră imperioasă de tip „acceptă-sau-pleacă”, intercalat cu schițe zgâriate sau cu fotografii fără mare relevanță, și dacă alegi să pleci, nu să accepți, atunci imediat autorul te insultă pretinzând că nu poți vedea, nu poți înțelege, ești incapabil de gândire reală, etc.  A-l citi pe Jeanneret înseamnă a fi pus la colț de un fanatic religios care te amenință cu iadul veșnic dacă nu accepți în totalitate doctrina sa. Este o experiență tare neplăcută.

Sentințele lui Jeanneret, și credința în ele, au dus la construcția unor mii de iaduri urbane, mai rele din multe puncte de vedere decât mahalale tradiționale, deoarece erau planificate și proiectate special ca să excludă contactul uman și viața socială spontană și nedirecționată. Jeanneret ura ceea ce numea derizoriu drept stradă, deoarece strada era dezordonată, era neoficială și neoficiată. O ura la fel cum o gospodină obsedată și mândră urăște praful.

Dar rămâne misterul: cum a reușit un astfel de om să pună stăpânire pe mințile altor oameni,  sau cel puțin pe mințile unor oameni importanți? Nu am un răspuns complet, deși intuiesc că Primul Război Mondial are mult de-a face și în această istorie. Fără acel cataclism, Jeanneret ar fi fost un escroc, sau doar un neînțeles antisocial. Dar atât de puternică a fost dizlocarea sentimentală și intelectuală adusă de război încât după aceea aproape orice era diferit de ceea ce fusese înainte părea demn de atenție și de luat în considerare. Și astfel a apărut șansa lui Jeanneret.

Odată ce modelul său de modernism a prins și groaznicele sale eșecuri au devenit evidente, s-a instalat logica lui Macbeth. Arhitecții criminali (iar în Apus în vremurile recente au fost foarte puțini cei altfel) și-au spus alături de Macbeth:

„Și am mers atât prin sânge, că-i mai greu să dau înapoi decât să merg înainte”

Și astfel ei continuă, fără să fie în nimic originali, cu excepția noilor ultraje pe care le comit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *