Gândurile noastre și sănătatea mintală: o perspectivă ortodoxă

07/01/2019 | de Arhim. Maximos Constas

Pare firesc să spunem că trăim într-o lume cu probleme, iar acest lucru este într-adevăr blestemul și binecuvântarea noastră. Trăim într-o lume tulburată. Este greu să te uiți la știri sau să citești un ziar și să nu te întristezi, să nu te simți mișcat. Iar originea acestor probleme pe care le vedem, rădăcina lor, se află în sinele nostru tulburat. Tot ceea ce vedem în exterior reprezintă o manifestare și o proiecție a lucrurilor din noi. Dacă în noi există lăcomie, ură, resentimente, mânie, dacă există ceea ce există, atunci toate acestea se vor vedea în lumea din afară.

Astfel, problema lumii de astăzi nu o pot explica decât pe seama naturii tulburate a sinelui…. Este dezordinea noastră interioară care a fost proiectată în lume, în lucrurile pe care le vedem…În Epistola Apostolului Iacov, Iacov întreabă: care este originea războaielor și luptelor dintre voi? Nu sunt oare patimile? Nu sunt oare patimile cele care se războiesc în voi? Cu alte cuvinte, în sufletul vostru. Poftiți și nu aveți, așa că ucideți. Râvniți, dar nu puteți avea. Așa că vă luptați și purtați războaie.

Așadar, suntem distrați de lucrurile din jurul nostru. Suntem distrați de știrile și de vremurile neliniștite în care trăim și de toate lucrurile neobișnuite și îngrijorătoare pe care le vedem. Cred că este ceva periculos pentru noi, deoarece ne abat atenția de la propriul sine. Ne abat atenția de la propria noastră adâncime interioară și ajungem să trăim în exterior. Ajungem să trăim superficial și nu să trăim din adâncul nostru interior. Cineva a spus odată – nu cunosc originea citatului – că orice adâncime are o suprafață, dar nu orice suprafață are adâncime, și de aceea ar trebui să cultivăm adâncimea lucrurilor și nu aparența lor, deoarece suprafața reprezintă patimile.

Aceasta este, cred, parte din viața creștinească, parte din viața duhovnicească, și nici măcar parte din viața creștinească sau duhovnicească, ci parte dintr-o viață normală și sănătoasă… Cred că viața omenească sănătoasă la nivel fiziologic, emoțional și spiritual nu implică a fi orientat în permanență spre exterior și a trăi în afara sinelui și a fi distrat și reactiv și tot genul acesta de lucruri, ci înseamnă a trăi din propriul centru. Înseamnă a trăi din propria adâncime interioară, a trăi bogat și profund și cu discernământ din propriul sine și nu a fi la cheremul vremurilor. Nu putem fi o astfel de persoană. Trebuie să avem o stabilitate interioară.

Dar întâmpinăm o problemă când încercăm să intrăm în sinele nostru. Întâmpinăm o problemă când încercăm să trece de la exterior la interior, de la partea vizibilă la partea sinelui. Și care este această problemă? Problema este că mințile noastre sunt ușor de abătut. Adeseori vedem că este dificil să avem atenția ațintită pentru mai mult de câteva minute. Se vede acest lucru în explozia problemelor de deficit  de atenție care nu existau sau despre care nu se auzise în urmă  cu 10 sau 15 ani, iar astăzi milioane de oameni de toate vârstele, nu doar copii sau adolescenți, ci oameni în vârstă sunt diagnosticați cu deficit de atenție sau boli similare.

Aceasta este o boală (ADD, ADHD) care nu este produsă de un virus. Este o problemă socială, nu este ceva genetic, cromozomial sau viral…nu este cauzată de un microb. Este o problemă socială. Bineînțeles că dacă îi lași pe copii într-un mediu în care vor fi distrași de tot felul de gadgeturi electronice, vor avea dificultăți în a se concentra. Dar avem această slăbiciune: mintea omenească nu poate sta nemișcată. Căutăm întotdeauna ceva, cerem, dorim, poftim.

Majoritatea dintre noi avem televizoare cu telecomandă și alte echipamente care ne oferă acces la mai bine de 100 de canale, și te poți uita și zapa – acesta este termenul, nu? – prin sute de programe și tot nu găsești ceva la care să te uiți. Sau mergem la frigidere umplute cu mâncare și  nu este nimic de mâncat. Sau te uiți la Netflix și pierzi 25 de minute încercând să găsești un film și nu găsești nimic. Așadar, toată această abundență nu ne satisface, ci ne lasă în fapt mai goi: un frigider plin de mâncare dar nu e nimic de mâncat, un televizor plin de filme, dar nu este nimic de văzut.

Toată această căutare, toată această dorință, toată această neliniște – și cu totuși, nu ne întrebăm niciodată pe noi înșine: ce căutăm oare? Nu facem decât să acceptăm că suntem ființe poftitoare, că privim, căutăm, dorim, niciodată fericiți, niciodată mulțumiți, în permanență neîndestulați. Nu ne întrebăm niciodată pe noi înșine de ce sau ce mai exact căutăm. De ce suntem atât de neliniștiți? De ce ne aflăm mereu în căutare? Luați zapatul cu telecomanda ca o metaforă sau alegorie pentru propria viață. Cum se face că nu găsiți canalul care se presupune că ar trebui să fie viața voastră? Este o nefericire și nemulțumire încastrată. De ce ne este atât de greu să stăm liniștiți acasă? De ce ne este atât de greu să stăm, de pildă, acasă în camera noastră? De ce ne este atât de greu să facem o plimbare singuri fără gadgeturi și telefoane și căști? De ce ne este atât de greu? Ce ne împiedică să fim liniștiți? De ce suntem atât de agitați? Pur și simplu acceptăm această neliniște. Nu o punem niciodată sub semnul întrebării deși cred că ar trebui.

Încă o întrebare: de ce suntem atât de îndrăgostiți de aparențe? Am devenit foarte superficiali. Nu contează decât aparența, fie că este vorba de politică, fie că este vorba de cum ne înfățișăm noi în fața altor oameni. Privim: pare că suntem blocați, concentrați, îndrăgostiți și obsedați de suprafață. Felul în care arată lucrurile, nu felul în care ele sunt. Și suntem înșelați întotdeauna de aparențe. Chiar și în relațiile umane, privim la oameni și nu vedem decât suprafața lor. Uneori oamenii se îndrăgostesc de alți oameni pentru cum arată sprâncenele lor sau datorită culorii părului sau o altă trăsătură superficială îi aduce împreună, dar nu există o bază într-o legătură de felul acesta. Suprafața este doar o suprafață.

Exista pe vremuri o vorbă: nu judeca o carte după copertă. Exact asta este este societatea noastră (…) Mare parte din ceea ce spun se bazează pe o experiență americană, dar cred de asemenea că este o problemă foarte umană și larg răspândită. Întrebarea mea este alta: de ce suntem îndrăgostiți de aparență? De ce suntem atât de atașați de suprafață?

Un răspuns posibil este că ne temem de adâncime. Așadar, poate că ne este frică de profunzime. Poate că ne este frică de propria noastră adâncime, pe care probabil nu am întâlnit-o vreodată. Poate că nici nu știm foarte bine cine suntem, și decât să aflăm, mai bine să ne mulțumim cu distracții superficiale și exterioare.Se poate chiar și mai rău decât atât. Poate că ne este frică să nu descoperim că nu avem o adâncime. Dacă mi-am petrecut întreaga viață urmărind lucruri superficiale, externe – fața și părul meul și felul în care arată hainele și detaliile din casa mea și așa mai departe – poate că mi-am neglijat propria adâncime, iar când mă uit în mine nu văd lucruri rele, nu, pur și simplu nu văd nimic. Golul din interiorul sufletului meu care mă înspăimântă. Una este să te uiți în suflet și să descoperi ceva ce nu te mulțumește și cu totul altceva să te uiți și să descoperi că ești gol. Este ceva înfricoșător. Și cred că viețile noastre sunt foarte goale, trăind într-o cultură materialistă și consumeristă, în tipul de societate presupus științifică în care totul se reduce la fenomenele fizice (…)

Fragment tradus dintr-o conferință susținută în engleză de Arhim. Maximos Constas, accesibilă aici.

2 Comments

  1. budur pavel spune:

    excelenta radiografie,chiar bulversanta.

  2. George Balaban spune:

    Este o altă față a secularizării societății contemporane, a pierderii sinelui, a pierderii sufletului de foarte mulți. Uimitor este că oferă de fapt soluțiile. Toată considerația!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *