Urându-l pe Ali

11/01/2019 | de Joseph Sobran

Într-una din scenele filmului „Nord prin Nord-Vest”, de Alfred Hitchcok, Cary Grant se află în gara din Chicago, unde o voce de femeie anunță stațiile în care urmează să oprească trenul. Printre ele se află și Ypsilanti, micul oraș din Michigan unde am crescut  până când să ajung la colegiu. (Se afla la o distanță de 35 de mile de Detroit, unde m-am născut, în 1946.) Când am văzut prima oară această secvență, am rămas surprins de simpla juxtapunere a celei mai cosmopolite vedete de cinema cu numele orașului natal.

Dacă a existat vreun copil al epocii media, eu am fost acela. Cunoașterea pe care am deprins-o a venit din filme, televiziune, presă și, da, cărți, deși cărțile reprezentau cea mai mică proporție. Avem o experiență nulă în privința vieții din afara statului Michigan. Canada și Ohio erau în apropiere, dar rareori dacă le-am vizitat. Până și o plimbare până la vechiul și decrepitul Toledo părea o aventură.  Dar, cu toate acestea, prin intermediul media am dobândit o enormă cunoaștere superficială a lumii.

Superficialitatea cunoașterii nu m-a oprit de la a avea sentimente puternice despre lucrurile și oamenii despre care eu „știam” – politica națională, filmele lui Hitchcock, vedetele sportive. Printre acestea din urmă se afla și Muhammad Ali.  Nu l-am întâlnit niciodată personal, dar îl uram ca pe un dușman personal. Am urmărit toate luptele lui, sperând să-l văd pulverizat de un croșeu de dreapta. Nu s-a întâmplat niciodată, nici măcar nu a fost aproape de așa ceva, până în anul 1971, când Joe Frazier l-a pus la pământ cu un croșeu de stânga în ultima rundă din primul lor meci.

În anii ‘60, Ali părea o figură subversivă, un musulman negru care nu avea nimic împotriva Vietcongului și provoca întregul sistem pe care eu îl credeam legitim, dar amenințat de anarhia generației mele. Pentru mine era în continuare Cassius Clay, „numele său de sclav”, în timp ce „Muhammad Ali” mă izbea  drept o afectare absurdă: ce încerca  să facă, să treacă drept Arab? Eram complet defazat cu tot ceea ce media promova drept hip și progresivist (sinonime atunci, ca și acum).  A protesta împotriva războiului din Vietnam, a promova „justiția socială” și a-l admira pe Ali erau opinii care făceau sistem în rândul generației mele. Eram contra. Mă hrăneam cu media, gurile mele de aerisire spre realitate, dar detestam toate încercările de a mă modela.

Uitându-mă înapoi, aș fi vrut să îmi permit să savurez abilitățile de boxer fără egal ale lui Ali. Astăzi pare una dintre cele mai robuste figuri ale vremii sale. Noua Stânga poate că l-a idolatrizat, dar ca musulman credincios era un on conservator moral (chiar dacă nu întotdeauna drept moral). Și a avut atât dreptate, cât și curaj să se opună recrutării. Este jenant să-mi amintesc nu doar cât de mult l-am urât, dar cât de tare mă preocupa subiectul. Putea să fie la fel de bine un personaj de poveste. Eram ca acele femei prostuțe care scriu scrisori de dragoste către eroii din telenovele.

Desigur că Ali, ca și alte vedete media, au același efect asupra altor milioane de oameni, care sunt la fel de provinciali pe cât eram și eu.

Pentru mine există o ironie mișcătoare în faptul că, acum, Ali trăiește retras la o fermă din Michigan, tremurând și delirând din cauza nenumăraților pumni primiți în cap. Desigur că am devenit cu toții sentimentali în privința sa. Vechea sa fanfaronadă, atât de enervantă pe vremuri, este amintită astăzi ca un joc distractiv pe care l-a jucat cu noi – cu excepția lui Frazier, care încă îl urăște din toată ființa sa pentru ridicolul fără milă cu care l-a tratat Ali.

Dar, în apărarea lui Frazier, trebuie spus că nu era deloc amuzant să fii numit „urât”, o „gorilă” și un trădător al negrilor.Ceea ce a fost atât de dureros este faptul că a mers: Ali a reușit să-i fac[ pe majoritatea fanilor negri să-l urască pe Frazier.

SPORTS ILLSUTRATED l-a numit recent pe Ali drept unul dintre cei mai mari sportivi ai secolului al XX-lea, dar, în fapt, nimeni nu a contribuit mai mult la distrugerea vechilor standarde de sportivitate. Glumind sau nu, vorbele sale goale și insultele proferate ne-au pavat calea către prostiile care au devenit astăzi rutină, nu doar în box, ci și în alte sporturi. Mai există atleți modești, chiar curtenitori și gentlemeni, dar par ca niște curiozități.

Îmi place acum de Ali mult mai mult decât atunci când se afla în culmea gloriei. Chiar și atunci, cred că știam că sunt norocos să văd un asemenea atlet complet, care apare o singură dată într-o viață de om. Iar personalitatea sa caraghioasă și curajoasă făcea parte din măreția sa. A fost, cu siguranță, cel mai mare geniu care a luat 78 de puncte la un test IQ.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *