Obiecte străine în ochi

05/02/2019 | de Theodore Dalrymple

Aproape la un secol de la moartea sa, stafia lui Hitler continuă să bântuie Europa. Orice dizidență de la ortodoxia modernă, indiferent cât de stupidă ar fi aceasta, continuă să fie întâmpinată cu argumentum ad Hitlerum, pe ideea că ceva sau altceva reprezintă începutul unui drum care sfârșește la Auschwitz. Vina prin asociere reprezintă astăzi forma superlativă de respingere a unui argument – cu excepția, desigur, a abuzului direct.

Un bun exemplu al acestei practici a apărut într-un ziar britanic săptămâna trecută. Un articol, intitulat, „O reluare a unei istorii îndoielnice?”, reamintea, printre alte lucruri, reconstrucția unei părți din Frankfurt pe Main, exact așa cum era înainte de război.

Frankfurt, la fel ca multe alte orașe germane, era superb înainte de război. În fapt, Germania, avea una dintre cele mai frumoase moșteniri urbane din lume, a cărei distrugere nicio persoană civilizată nu poate să nu o deplângă. Încercarea de a recaptura câte ceva din această lume este, din acest punct de vedere, binevenită, chiar dacă doar trecerea timpului va împrumuta noilor clădiri copiate farmecul utilizării imemoriale. Problema este că, pe de altă parte, nicio perioadă de timp, oricât de îndelungată, nu va conferi farmec unor clădiri pe care localnicii le numesc Mainhattan, adică blocurile turn din Frankfurtul modern, care ar putea la fel de bine să se afle în Bangkok, Dubai, Omaha, Nebraska.

Articolul critică această încercare de restaurare făcând-o să pară aproape ca un proiect neo-nazist.  Argumentul subiacent era, prin implicație, următorul: Hitler și nazismul fiind sfârșitul teleologic al istoriei germane, crescendoul spre care toată istoria germană conducea inevitabil, orice fel de simpatie pentru ceva german pre-1945 este cel puțin o expresie subliminală a simpatiilor naziste. Mai bine atunci să te ții de Mainhattan, care trece dincolo de orice suspiciune politică. Dacă un oraș german nu are nimic german în el, cine l-ar putea suspecta de politici îndoielnice?

„Sunt pentru restaurarea a tot ceea ce poate fi salvat în Germania deoarece prefer frumusețea urâțeniei. O atracție suplimentară a multor proiecte de reconstrucție din Germania este că distrugerile au fost provocate de bombardamentele aliate ceea ce întărește povestea extremei drepte, conform căreia Germania nazistă a fost atât o victimă cât și o autoare a crimelor de război”, susține autorul articolului, citând un profesor german.

Nu am niciun fel de cunoștințe despre mentalitatea extremei drepte germane, dar în mod sigur impulsul principal în ceea ce privește reconstrucția îl reprezintă înțelegerea frumuseții a ceea ce s-a pierdut și a urâțeniei a ceea ce s-a câștigat. Mama mea a fugit din Germania nazistă, dar eu sunt cu totul pentru restaurarea a tot ceea ce mai poate fi salvat din Germania, deoarece prefer frumusețea urâțeniei oriunde este cazul.

Mai încolo, autorul afirmă în articolul său că „apărarea unei neutralități în arhitectură este cam slabă”. Este un adevăr cu multe implicații. Modernismul și așa-numitul stil internațional care reprezintă molima Germaniei  (și a oricărui alt loc în care a fost încercat, adică peste tot în lume), și pe care autorul articolului îl crede apolitic, nu era deloc fără o bază politică, ideologică și intelectuală.

Și ce oribilă bază politică, ideologică și intelectuală mai era! Marile personaje ale modernismului – mari în sensul în care au avut o influență negativă imensă, nu în sensul de merit artistic sau estetic – erau de la bun început totalitare în spirit. Erau lingușitori cu bogații și agresivi cu săracii. Erau comuniști și fasciști (nu în sens metaforic), și printr-un amestec de autopromovare insistentă, intrigi birocratice și terorism intelectual au reușit să dețină practic controlul principalelor școli de arhitectură din lume. Încercați doar să spuneți într-o școală de arhitectură franceză evidența, și anume că Le Corbusier nu a fost un geniu, cu excepția autopromovării, că ideile sale fasciste erau respingătoare, că îi privea pe oamenii din orașe ca pe niște ploșnițe, că în timpul Ocupației a sugerat deportarea a milioane de oameni din Paris deoarece credea că nu aveau ce să caute acolo, că proiectele sale dovedeau incompetență, că lucrările sale erau întruchipări ale ideilor sale oribile, și apoi observați ce șanse aveți să urcați pe scara universitară! (Că tot veni vorba, cum au reușit să fie înălțate cele mai frumoase orașe și clădiri ale lumii fără ajutorul școlilor de arhitectură?) Oricine este interesat de fundațiile ideologice ca și de efectele modernismului arhitectural ar trebui să citească cartea lui James Stevens Curl „Making Dystopia: The Strange Rise and Survival of Architectural Barbarism” (Oxford) o istorie magistrală și, în opinia mea, definitivă a unuia din cele mai mari dezastre estetice istorice care s-a abătut asupra Europei. O singură clădire modernistă în peisajul urban este ca un șoarece mort într-o farfurie cu supă, adică nu poate fi ignorată oricât de frumoase ar fi împrejurimile.

După cum se poate obiecta, am mers mai departe de Mies van der Rohe&co și este adevărat. Cu toate acestea, două lucruri trebuie spuse despre trecerea de la modernism la postmodernism și alte isme: primul este că dezastrul, reparabil doar prin demolare pe o scară largă și practic de neconceput, a avut loc, și al doilea că schimbarea nu este în sine necesar mai bună. Abilitatea arhitecților eminenți de a cheltui mari sume de bani pentru a construi monstruozități estetice, care l-ar face pe Vitruviu să plângă, este ilustrată, de pildă, de Muzeul Whitney în New York și Philharmonie în Paris, cea din urmă cu adevărat incredibil de grotească, care ar fi aproape comice dacă nu ar fi absorbit și irosit atât de mulți bani, devenind pentru multe generații de acum încolo o experiență la fel de plăcută precum un obiect străin în ochi.

Straniu este cum și de ce patronii, adică aceia care aleg proiectele, acceptă așa ceva. Răspunsul se află, cred, în povestea lui Andersen „Hainele cele noi ale Împăratului”.  Patronilor le este teamă ca arhitecții să nu creadă despre ei că nu înțeleg: o acuzație pe care Le Corbusier a aruncat-o cu decenii în urmă în fața tuturor acelora care nu acceptau planurile sale de a demola vechile orașe și de a le umple cu beton și turnuri aproape identice. Pe scurt, reprezintă o lașitate morală și intelectuală care face lumea să se învârtă.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *