A-i ține pe robi fericiți

11/03/2019 | de Joseph Sobran

Eram sceptic când adulatorii Confederației insistau că majoritatea sclavilor din Vechiul Sud erau mulțumiți cu situația lor. Dar de la atacurile din 11 septembrie, îmi este tot mai ușor să cred acest lucru.

Niciun sistem sclavagist nu poate funcționa dacă populația de sclavi este mereu nărăvașă și mereu înfierbântată după libertate. Este la modă acum să portretizezi sclavagismul din Sud ca o viață constantă de chinuri, cu lanțuri, cătușe și biciuiri zilnice. În fapt, acest tablou sângeros a fost creionat odată cu Războiul Civil, când propaganda unionistă a prezentat sclavia ca pe un fel de tortură neîntreruptă. Lincoln a vorbit misterios despre „fiecare strop de sânge care cade la atingerea biciului.”

Dar nu ar fi fost foarte rentabil să fii un proprietar de sclavi dacă ar fi trebuit să îți petreci fiecare oră din zi pentru a-i pune la punct. Era mai ușor să-i ții mulțumiți, cu asigurarea că stăpânul este protectorul lor. Ar fi putut să tânjească după libertatea spirituală, după cum depun mărturie gospel-urile, dar între timp viețile lor erau suficient de suportabile, după cum a recunoscut în privat chiar Lincoln, în pofida retoricii sale publice.

Aristotel, ca întotdeauna realist, a remarcat că majoritatea oamenilor sunt „sclavi de la natură”. Nu știu exact ce a vrut să spună, sau cum să testezi o astfel de propoziție; „majoritatea” s-ar putea să fie o exagerare. Dar natura umană cuprinde atât o dorință de libertate cât și o frică de responsabilitate, și vedem cât de des oamenii sunt dispuși să meargă după un lider și să-și înstrăineze voința, sau cât de repede se încred în presupusa expertiză a unei elite conducătoare. La rândul său, David Hume era și el uimit cât de ușor sunt conduși cei mulți de către cei puțini.

În secolul al XX-lea, pretențiile și puterile statului au crescut atât de mult încât se poate spune că sclavia de stat a înlocuit-o pe cea privată.

Sub comunism, autoritatea statului era manifest absolută. În societățile libere era înmuiată de moralitatea tradițională și de protecțiile legale personale. Niciuna una nici alta nu erau un rod al democrației. Dimpotrivă, au precedat-o și au fost slăbite de democrație. Dacă democrațiile sunt încă relativ libere, prin comparație cu statele comuniste, aceasta se întâmplă mai mult în pofida democrației, decât datorită ei (…)

În perioadele de liniște, oamenii preferă libertatea și țin în frâu puterea statului. Dar în vremuri de panică, sunt foarte supuși unui dictator. După atacurile de la 11 septembrie, majoritatea americanilor au părut că au uitat că guvernul federal este teoretic slujbașul lor și erau dornici să conceadă guvernului tot felul de puteri arbitrare cu speranța și credința că îi va proteja. Închinarea la noua putere – servitutea în fața statului – a devenit o datorie patriotică.

Nu este nimic nou. În timpul războaielor din trecut se întâmpla același lucru: slujbașul devenea stăpân. Voința personală a Liderului devenea lege. Firesc, abuzurile statului se înmulțeau. Libertățile civile erau încălcate, restricțiile constituționale uitate. Rezistența în fața statului era interpretată rapid drept trădare (…)

Dar toate proiectele inteligente de tiranie nu ar putea funcționa dacă oamenii liberi și-ar concentra atenția asupra întrebării esențiale: care este sursa originală a autorității statale? De ce este o datorie obediența față de stat?

În mod evident, societatea are nevoie de lege sau de reguli de conduită comun acceptate. Dar, după cum ne-a reamintit Michael Oakeshott, legile sunt, la drept vorbind, mai degrabă observate decât urmate. Îi constrâng pe toți la fel. Sunt impersonale. „Comenzile” sunt urmate iar comenzile reprezintă o expresie a unei voințe personale. Comenzile pot fi, desigur, mascate sub forma legilor, dar „legile” statului modern sunt în esență comenzi.
Potrivit lui Toma din Aquino, toată legea pozitivă trebuie să se conformeze cu legea naturală imuabilă, pentru a fi validă. O lege umană care intră în contradicție cu legea naturală este nulă – neconstituțională, dacă vreți. Un conducător care le cere supușilor săi să comită sau să accepte acte imorale este un tiran.

Legile bune sunt prin natura lor limitate, deoarece legea naturală este fixă. Într-o comunitate sănătoasă, legile sunt puține și se schimbă rar, iar un om se poate supune legilor respectând cele Zece Porunci. Comenzile sunt în schimb nelimitate deoarece își au sursa în voința umană care este inepuizabilă. Aici se află originea „statului mare”.

Și cu toate acestea, astăzi se presupune peste tot că omul are o datorie morală să își asculte statul, indiferent de ceea ce i se cere. De ce? Cum poate fi o obligație morală să te  supui în fața unei voințe arbitrare? Este absurd să presupui că fiecare reglementare minusculă provine sau este în acord cu legea naturală.

Statul modern a fost explicat, aproape de la înființarea sa, de Thomas Hobbes în cartea sa clasică din 1651 „Leviathan”. Hobbes a respins concepția creștină a legii naturale și a venit cu o perspectivă materialistă. Potrivit lui Hobbes, prima lege a naturii o reprezintă auto prezervarea. Dar în starea de natură, fiecare om se află într-un război cu toți ceilalți oameni. În acest război, autoprezervarea fiecărui om este mereu în pericol, iar viețile oamenilor sunt „singuratică, sărăcăcioasă, nebună, brutală şi scurtă“.”  Leviatanul apare când un singur suveran dobândește puterea de „a-i ține pe toți în frică”. Frica de conducător înlocuiește frica reciprocă și haosul. Se simplifică lucrurile.

Adică, statul este definit de puterea sa de a ucide. Oamenii nu au altă cale decât să se supună, dacă doresc să trăiască. Obediența este rațională, și din acest motiv (în singurii termeni pe care Hobbes îi recunoaște) morală. Esența statului este un monopol al terorii.

Au fost puțini cei care au îmbrățișat această viziune, deși are o plauzibilitate care o face să fie mereu fascinantă. Ca și Machiavelli, vorbește pentru mulți dintre cei care nu ar fi fost de acord cu el în mod deschis. Oferă o filosofie cu care poți să trăiești chiar dacă nu o mărturisești.

În fapt, noi ne supunem statului nu pentru că ne-o cere conștiința, ci pentru că ne temem de ce ne-ar putea face (…) În teoria democratică, o teorie în cel mai bun caz vagă, avem o datorie morală să ne supunem statului deoarece „noi” suntem statul și fiecare membru al comunității are o datorie să accepte dreptatea voinței colective întruchipată de un guvern liber ales. Putem să nu fim de acord, dar nu putem să nu ne supunem. Dar în fapt, foarte puțini oficiali sunt aleși, iar votul individual este lipsit de sens, și nimeni nu poate monitoriza toate activitățile birocraților. Nimeni nu poate numi măcar toate agențiile statului. Nici nu ar avea rost să le monitorizezi deoarece oricum nu poți face mare lucru în privința lor. Conduc prin forță și prin amenințarea forței, indiferent cât de aluzivă. La asta se reduce totul.

Ținând cont de schimbarea vremurilor și a circumstanțelor, trebuie spus că Hobbes a avut, mai mult sau mai puțin, dreptate. În termeni clari, statul modern se bazează pe timiditatea umană și pe confuzie (care se potențează reciproc). Poate că asta a avut în minte Aristotel.

Omul modern este cu mult mai supus statului – de departe! – decât era omul medieval față de Biserică. Și cu toate acestea, încă persistă iluzia că omul modern este liber. Este adevărat, omul modern nu este proprietatea nimănui, dar este un sclav al unei puteri amorfe pe care nu o poate defini. Deprinde lozincile democrației dar este bulversat de realitățile labirintice ale statului birocratic, care nu are nicio legătură cu lozincile (…)

copyright (c) Fitzgerald Griffin Foundation, fgfBooks.com

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *