Icoana Împărăției lui Dumnezeu (2) – Iconografia

02/04/2019 | de Andrew Gould

S-a scris mult despre icoane, dar cu toate acestea mult din rolul lor liturgic rămâne neînțeles. Și asta se întâmplă deoarece icoanele sunt de regulă studiate izolat și nu ca parte a unei experiențe complete a artei liturgice. Atât iconografii cât și iconologii au scris despre această artă, dar din perspective foarte diferite. Iconografii studiază arta realizării icoanelor, în timp ce iconologii interpretează înțelesurile teologice și istorice întipărite în compoziții. Dar niciuna dintre aceste abordări nu ne spune multe despre experiența liturgică a icoanelor – felul în care ne influențează atunci când stăm într-o biserică slab luminată înconjurați de rânduri peste rânduri de icoane care se înalță prin umbre și raze de soare. Nici nu interpretează diferența empirică uriașă dintre mica icoană de pe un chivot, fresca obscură înaltă de pe un zid, și uluitoare confruntare de pe marele iconostas.

Să discutăm prima oară despre slăbiciunile artei iconografului. Imaginile pictate nu transmit foarte bine concepte abstracte. De pildă, se spune adesea că în icoana Theotokos veștmântul roșu exterior arată umanitatea fecioarei, iar cel albastru, din interior, îndumnezeirea ei cu ajutorul harului. Hainele lui Hristos simbolizează, din contră, divinitatea Sa datorată naturii Sale. Un concept elegant, fără îndoială, dar nimeni nu poate desluși această interpretare doar uitându-se la icoane – orice om trebuie să o cunoască dinainte. Iar din punct de vedere istoric nu a existat niciun consens cu privire la ceea ce ar trebui să simbolizeze culorile. Semnificația culorilor hainelor s-a schimbat din când în când, și uneori roșul a fost luat drept simbol pentru sânge și caracterul muritor, alteori purpuriul a însemnat regalitate și autoritate. Vedem astfel că este dincolo de capacitatea imaginii pictate de a exprima clar chiar și un concept abstract simplu. Suntem nevoiți să recurgem întotdeauna la cuvinte.

Picturile sunt mai utile când trebuie să spună povești. Icoana intrării lui Hristos în Ierusalim este destul de limpede. Ne spune povestea aproape la fel de bine ca textul Evangheliei. Iar ciclurile de icoane pot chiar spune povești lungi, precum întreaga viață a unui sfânt. Dar până și aici, poate fi dificil de înțeles povestea doar din imagini. Este foarte plăcut să „citești” viața unui sfânt în icoane, asta după ce ai citit deja textul, dar adesea este destul de frustrant dacă vrei să înțelegi o astfel de icoană fără să fi știut deja viața sfântului. Chiar și pentru simpla narațiune, expresia iconografică este imprecisă prin comparație cu un text.

Dar care sunt atunci atuurile artei iconografice? O icoană ne arată fața unui sfânt, imaginea iluminării. Hristos însuși ne-a spus că a-L vedea pe El înseamnă a-L vedea pe Tatăl, așadar o icoană a lui Hristos este o imagine a lui Dumnezeu. Icoana unui sfânt ne arată trupul său îndumnezeit, care iradiază lumină aurie, și fața sa sfântă, o îmbinare uluitoare de bucurie și tristețe, bunătate și discernământ, simplitate și înțelepciune. Aceasta este imaginea lui Dumnezeu și ea nu poate fi exprimată în cuvinte. Nu există bucurie cum este aceea a întâlnirii cu un sfânt în viață. Fața unui sfânt strălucește de dragoste iradiantă, chiar dacă este brăzdată de riduri de tristețe și durere pentru păcatele lumii. Toate cărțile din lume nu ne-ar putea arăta acest triumf duhovnicesc. Dar o icoană poate. Un pictor de icoane poate, cu mare pricepere și ucenicie, să redea fidel fața sfințeniei și să ne înfățișeze figura dumnezeirii într-un fel în care noi ne putem apropia de ea și o înțelege.

Prin comparație cu o fotografie religioasă din Apus, o icoană este o adevărată minune. O redare exclusiv întocmai cu figura sfântului nu devine o icoană. Suntem binecuvântați cu multe fotografii bune ale sfinților moderni, dar nu ne putem apropia cu inimile de fotografii. Fotografiile ni-l arată pe sfânt la distanță, în trecut, departe de noi, aducându-ne mai degrabă tristețe decât bucurie. Dar, în același timp, iconograful nu-l înalță pe sfânt cu ornamentele artistice ale maiestuozității. Imaginile apusene ne arată uneori sfinții în apoteoza și gloria lor, înconjurați de tot felul de îngeri cu trâmbițe, falduri de catifea și regi adoratori. Aceste imagini încearcă să ne arate ceva din triumful mântuirii, dar ele sunt prea îndepărtate și inabordabile. Sfântul ajunge în Rai, lăsându-ne în spate pe noi. Un iconograf îl plasează pe sfânt chiar în fața noastră, întâlnindu-se cu privirea noastră în termenii noștri, în spațiul și timpul nostru. Expresia sa a devenit parte din persoana sa veșnică, și ni se dă nouă astfel ca prin el să Îl experiem pe Dumnezeu.

În calitate de compoziții artistice, marile icoane dezvăluie o extraordinară armonie de forme și culori. Icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov este atât de perfect frumoasă încât mulți descoperă în ea un argument pentru existența lui Dumnezeu. Și asta nu doar pentru fețele sfinte ale celor trei îngeri, ci datorită echilibrului incredibil dintre formă și mișcare, efectului combinat tăcut dintre lumină și culoare. Această icoană ne arată ceva despre viața din interiorul Treimii, pe care niciun cuvânt nu o poate exprima. Ne arată o strălucire armonică pe care niciun poet nu o poate cânta. Doar artele plastice au această forță uimitoare – de a ne arăta dintr-o dată mai multe lucruri, astfel încât armonia dintre ele devine mai proeminentă decât lucrurile însele – încât o reuniune devine mai mult decât suma părților. Nicio idee nu ar putea fi mai importantă pentru a înțelege Împărăția lui Dumnezeu, sau chiar însăși Trinitatea. Icoanele au abilitatea unică de a ne dezvălui acest adevăr.

Experiența noastră liturgică a icoanelor este din acest motiv una a imediatului și a veșniciei. Muzica și textele sfinte au nevoie de timp pentru a se revela, în timp ce icoanele ni se arată într-o clipă în toată plenitudinea. Și în acea clipă în care privești la icoană, se întâlnesc timpul și veșnicia. Prezența icoanelor este atât de puternică încât ele nu pot fi ignorate, nici măcar de o minte neliniștită. Prezența lor se simte ca aceea a unei realități vii, ca și cum sfinții ar sta de fapt printre noi. Când le privim devenim în același timp înălțați și rușinați, conștienți de starea sufletelor noastre.

(Acesta este al doilea episod dintr-o serie dedicată artelor liturgice care va apărea în traducere pe Contra Mundum. Până acum, au apărut un text despre artele liturgice și un altul  dedicat grădinilor.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *