Icoana Împărăției lui Dumnezeu (3) – Iconostasul

08/04/2019 | de Andrew Gould

Icoanele în ramă și icoanele de pe pereții bisericilor joacă, în experiența noastră liturgică, roluri foarte diferite. Icoanele în ramă sunt personale și ne cheamă la ele. Înfățișează o viață și o realitate puternice, ațintindu-ne complet atenția în interiorul spațiului lor. Pe de altă parte, frescele împrumută întregii biserici un simț total al prezenței istoriei, arătând completitudinea bisericii de-a lungul timpului. Sfințesc locul prin prezența lor și nu au nevoie de o implicare mentală pentru a avea acest efect. Icoanele în ramă ne revelează viața și traseul energic al Împărăției lui Dumnezeu care se apropie de noi activ, în timp ce frescele ne revelează pacea neschimbătoare a martorilor tăcuți care ne așteaptă lângă ei.

Tot ce este legat de o icoană în ramă este personal și plin de viață. Planșa însăși este senzorială, adâncitura („kovcheg”) este decupată cu grijă, șipcile de lem se armonizează în spate. Dorim să o luăm, să o întoarcem, să-i simțim căldura și stabilitatea.  Meșteșugarul care a făcut-o și-a lăsat asupra ei amprenta sa personală pentru ca toți să o vadă. Suprafața este pregătită și lustruită perfect, apoi acoperită cu aur. Nu există o suprafață mai bogată decât aceasta, și nimic nu este mai frumos într-o biserică luminată de lumânări decât lumina obscură care se împrăștie peste marginile delicat împodobite ale kovchegurilor. Tușele individuale sunt vizibile pe icoanele bune și chiar și adâncimea vopselei poate fi văzută când lumina se reflectă pe suprafață. Atingerea umană a iconografului,  pigmenții măcinați de mână și așezați în tușă după tușă, nu sunt niciodată departe de mintea noastră când ne uităm cu atenție la o icoană. Astfel de materiale și tehnici au fost dezvoltate de iconografie special pentru ca bogăția vie a icoanei să exprime prezența vie a sfântului și să cheme la comuniune.

Prin contrast, icoanele pictate pe pereți au o liniște uimitoare. Etosul tare și rece al zidăriei și tencuielii nu se schimbă nicicum odată cu stratul subțire invizibil al pigmentului. Fresca însăși este făcută din tencuială, este parte din perete, netedă și rece. Nu ne cheamă să o atingem iar mâna care a făcut-o pare cu mult îndepărtată de experiența noastră. Frescele din bisericile vechi par aproape un fenomen geologic. Sunt atât de vechi și veșnice, atât de inevitabile, încât a auzi numele pictorului care le-a făcut este ca și cum ai asculta un mit păgân despre zeii care au făcut munții.

Pe lângă icoanele individuale în ramă și marele ciclu de icoane de pe pereții bisericilor, Biserica Ortodoxă mai are un alt mod iconografic. Iconostasul este în esență o mare icoană în ramă, atât de mare încât domină experiența noastră vizuală. Icoanele individuale care atârnă pe pereți nu sunt foarte folositoare pentru rugăciunea în comun.  Deși au forță imensă pentru omul care stă în apropierea lor, de la distanță ele își pierd din putere. Pentru un credincios care participă la liturghie, o mulțime de icoane mici în ramă care atârnă pe pereți are un impact limitat. Scopul lor este pentru închinare individuală. Dar în rugăciunea liturgică Biserica nu limitează experiența noastră a icoanelor la frescele tăcute. Prin iconostas, Biserica a creat o modalitate de a plasa icoane în ramă foarte mari direct în fața credincioșilor. Structura ornamentală a iconostasului a reprezentat o dezvoltare esențială. Unește icoanele cu un cadru bogat decorat, iar astfel iconostasul se întâlnește cu ochii și cu mintea ca și cum ar fi o singură icoană – întregul Rai ne întâlnește dintr-o dată.

Pe vremea bizantinilor, marile biserici erau decorate câteodată cu mozaicuri. Mozaicurile sunt inegalabile în bogăție și impresia de viață, în același timp în care păstrează pacea și temeinicia frescelor. (Aveți în vedere că mozaicurile vechi, spre deosebire de cele mai multe variante moderne, foloseau marmură în loc de sticlă pentru tonurile carnale, furnizând astfel o suprafață calmă în contrast cu fundalul și veștmintele strălucitoare). Într-un fel, mozaicurile au atât etosul icoanelor în ramă, cât și al frescelor. Dar pentru majoritatea bisericilor, mozaicurile nu erau accesibile, și pe măsură ce rolul lor a dispărut odată cu trecere timpului, iconostasurile le-au luat locul. Nu cred că a fost ceva întâmplător. Biserica trebuie că a admis că frescele mai degrabă se pierd în lumina obscură a bisericilor, și a dezvoltat iconostasul pentru a înlocui mai invitantele mozaicuri. Dar nu este nimic de regretat deoarece soluția aleasă este perfectă. Iconostasul domină pe bună dreptate experiența noastră liturgică – reprezintă o afirmare completă și perfectă a doctrinei în icoane suficient de mari încât le pot vedea toți. Între timp, frescele, cu pacea lor dumnezeiască, care ne înconjoară din toate direcțiile sunt un exemplu perfect pentru viața noastră în biserică. În fine, icoanele sunt răspândite în navă, chemând la atenție și rugăciune privată, un adaos fundamental la rugăciunea comună.

Deoarece iconostasul domină vizual experiența liturgică, proporțiile și stilul au o semnificație specială. Un iconostas superb poate transforma un spațiu fad într-o biserică bună, iar un iconostas nefericit poate distruge o biserică altfel demnă de luat în seamă. Anii din urmă au adus o înșiruire de iconostase neatrăgătoare, unele decorate excesiv, monstruoase chiar, altele deficitare în substanță. În fiecare caz, păcatul împotriva frumuseții derivă dintr-o cădere din Tradiție și o acceptare a unor idei străine de spiritul ei.

Originea istorică a iconostasului a reprezentat-o peretele de marmură care separa nava de altar în Perioada Bizantină Mijlocie. Acesta consta dintr-un șir de coloane care sprijineau un prag de sus. O perdea era agățată de prag și era închisă în timpul sfințirii. În secolul al XI-lea, au început să fie adăugat icoane într-un șir de-a lungul pragului. Mai târziu, icoanele au fost așezate între coloane. Dacă inițial bariera avea scopul de a sublinia sfințenia altarului prin separarea de navă, acum a apărut o nouă teologie artistică. Prin intermediul icoanelor, peretele unea credincioșii cu realitatea mistică din altar revelând Împărăția lui Dumnezeu. Ceea ce era odată o modalitate de separație a devenit o modalitate de unire.

Biserica rusă a făcut din iconostas o realizare artistică extraordinară, probabil neegalată prin felul în care ne reține atenția și ne înalță inimile. Rușii s-au debarasat de cadrul de marmură al peretelui și au plasat icoanele una lângă alta, rând după rând.  Imaginile au luat proporții incredibile, cuprinzând toată teologia Vechiului și Noului Testament într-o singură perspectivă uluitoare. Nu mai este nevoie să spunem că într-o astfel de biserică altarul este sfânt. Zidul înalt de sfinți și îngeri care stau deasupra porților reprezintă o pază cerească.  Neîmbisericiții tremură în apropierea unui astfel de iconostas și chiar și credincioșii se tem să treacă, deoarece vederea raiului este plină de bucurie și terifiantă în același timp. Puterea extraordinară a iconostasului medieval nu poate fi închipuită de cei care nu au văzut vreodată unul, iar pentru cei care au văzut, dorința de a vedea masa din altar dispare.

În timp ce autoritatea teologică a iconostasului rezidă în icoanele sale, peretele și pragul ridicat au o anumită putere ceremonială. Bogăția, frumusețea și dimensiunea acestor structuri conferă onoare și maiestuozitate liturghiei. Trimit la baldachinele ridicate din spatele tronului împărătesc și la tapiseriile care atârnă împrejurul lui. Bogăția iconostasului subliniază importanța altarului și a momentului în care preotul iese cu Sfintele Daruri.  Cu cât mai mare și mai frumos este iconostasul cu atât mai mare este puterea sa ceremonială.

În iconostasurile rusești medievale, autoritatea teologică a icoanelor și puterea ceremonială a structurii erau ținute în echilibru reciproc. Ornamentele structurii se armonizau îndeaproape cu icoanele și le integrau. Mai târziu, odată cu ascensiunea gustului baroc și a viziunii teatrale, impactul ceremonial al catapeasmei a început să fie văzut ca fiind mai important decât icoanele.

Tâmplăria iconostasurilor dezvăluia complicate elemente arhitecturale desfășurate în jurul unor icoane tot mai mici. Noile forme puneau în evidență o mișcare alambicată în frunzișuri sculptate și coloane răsucite. În același timp, iconostasul a fost ridicat cu câteva trepte, astfel încât rândul mai jos de icoane nu mai putea fi văzut de ochii credincioșilor. O astfel de ornamentație mai degrabă separa icoanei decât să le unească, iar iconostasul și-a pierdut expresia sa teologică integratoare.

În vremurile mai recente, o nouă modă a atacat maiestuozitatea și demnitatea iconostasului. Iconostasul excesiv și searbăd al secolului al XIX-lea i-a lăsat pe mulți să se îndoiască cu privire la utilitatea sa.  Unii au sugerat o reîntoarcere la separațiile mai transparente din timpurile vechi, dar rezultatele au fost îndoielnice. În duhul modern al compromisului, multe dintre iconostasele de secol XX au fost concepute pentru a încerca un echilibru între un paravan  și un iconostas. Acest compromis este de regulă vizibil ca un perete fragil cu puține icoane și multe fante prin care se poate vedea înăuntru. Din nefericire, astfel de soluții nu își ating nici rolul de paravan, nici pe acela de iconostas. Deoarece sunt încă parțial deschise în timpul sfințirii, nu oferă vălul de taină care reprezenta scopul paravanului. Și deoarece lasă găuri între icoane, icoanele nu integrează și nu lucrează împreună ca un întreg teologic. Dimpotrivă, blocajul parțial al perspectivei este haotic vizual și doar întărește impresia că iconostasul „stă în drum”.  Pentru ca viziunea iconografică a Împărăției lui Dumnezeu să fie eficientă, trebuie să înlocuiască cu totul viziunea materială a altarului, nu să concureze cu ea pentru atenție.

Un iconostas bun poate fi surpinzător de simplu. Iconostasele medievale rusești care au supraviețuit sunt formate aproape în întregime numai din icoane. De regulă, doar un cadru orizontal separă rândurile și nu există nimic între icoane. Ușile înseși sunt rame de icoane, nu icoane puse în rame, și în același fel, partea de sus a iconostasului este încoronată de icoane care au partea superioară în formă de flăcări. Fiecare lemn vizibil în jurul icoanelor trebuie să fie ornamentat astfel încât să se armonizeze cu suprafața icoanelor. Pictura decorativă simplă funcționează bine, la fel ca și tâmplăria reținută și sobră. Dacă icoanele au porțiuni mari de poleială, lemnul colorat într-un călduros auriu se poate îmbina cum trebuie cu ele chiar și fără niciun fel de ornamentație. Dacă fondurile permit o tâmplărie mai atentă, ea ar trebui să fie mică din punct de vedere al scării, și pictată sau poleită în tradiția vechilor iconostase grecești. Suprafețe mari de lemn sculptat și nepictat erau obligatorii pentru un iconostas până recent, iar o astfel de ornamentație nu se potrivește bine. În special, basoreliefurile, coloanele proeminente, arcadele complicate și lemnăria colorată cu tonuri închise, sunt de regulă alegeri neinspirate pentru un design de iconostas.

Nu ar trebui să ne fie frică să lăsăm doar icoanele ca ornament pentru iconostas. De asemenea, nu ar trebui să avem rețineri în a construi un iconostas înalt. Forța iconostasului constă în a integra mai multe icoane ca un tot teologic. Sensul său este îmbogățit de multiplele nivele, iar experiența iconostasului este mai puternică atunci când icoanele sunt destul de mari. Dacă designul este reținut și sobru, nu va fi impozant sau copleșitor indiferent cât de sus este ridicat. Bineînțeles că există unele biserici care arată mai bine cu un iconostas mai mic, dar asta necesită un discernământ arhitectural competent. Însă în America, foarte multe dintre bisericile noastre sunt joase și fade, fără o forță arhitecturală de sine stătătoare. Poate că asta reprezintă o oportunitate de a permite unui iconostas înalt să redea frumusețea sfintei case a lui Dumnezeu.

(Acesta este al treilea episod dintr-o serie dedicată artelor liturgice care va apărea în traducere pe Contra Mundum. Până acum, au apărut un text despre artele liturgice, un altul despre iconografie și unul  dedicat grădinilor.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *