Psihologia vedetei contemporane

09/04/2019 | de Theodore Dalrymple

Nimic din ce îmi este omenesc nu îmi este străin; nu pricep nimic din ceea ce este omenesc: nu reușesc să mă hotărăsc care dintre cele două afirmații mă descrie mai bine. Dar cu siguranță unul din lucrurile pe care nu le înțeleg este cultul celebrităților. Mă derutează total. Nu că nu sunt interesat de bârfe, cu condiția să fie vorba despre o persoană pe care o cunosc, măcar și superficial, și să fie destul de răutăcioase, cum sunt de regulă. Dar nu îmi pot imagina ce înseamnă să te cufunzi în detaliile vieții unor persoane a căror faimă este trecătoare și cu care cineva este la fel de posibil să se asocieze precum este posibil să se asocieze cu ofițerii superiori din armata Coreei de Nord.

Recent, așteptam un tren în gară în Washington și am pierdut timpul uitându-mă pe ziarele aflate la chioșc. Erau o mulțime de reviste dedicate vieților pseudo-private ale exact acestui tip de vedete de care nu am auzit niciodată (…)

Garth, Taylor, Jen, Kim și Kanye:  nu mai este evident nevoie să spun că Garth, Taylor, Jen, Kim și Kanye se presupune că sunt la fel de familiari cititorului precum cei alături de care trăiesc. Și ei trebuie că vor să fie familiari cu cititorii: dacă o femeie sau un cuplu doresc să aibă un copil este ceva ce poate fi știut doar de ea sau de ei, dacă nu doresc să se știe, sau dacă revista pur și simplu nu a inventat subiectul.

Psihologia vedetei moderne este stranie și interesantă. Pare să existe un fel de contract implicit între vedete și cei care le conferă statutul de vedete. Celebritatea este dată oamenilor aproape – deși nu chiar – la întâmplare: talentele lor sunt minore iar figurile plăcute, dar altfel nu trebuie să aibă nimic remarcabil sau prea îndepărtat în gusturi și maniere, cel puțin în public, de cei care le oferă această faimă.

În schimbul acestui succes, trăiesc o viață de poveste în cel mai mare lux posibil, departe de constrângerile economice ale adulatorilor lor, dar în același timp, trebuie să permită ca viețile lor să fie analizate și relatate, fals sau adevărat, în toată presa. Trebuie să fie de acord să se afle în atenția publicului la fel cum pe vremuri un doctor de familie era mereu la dispoziția pacienților săi.

Și bineînțeles că atenția asupra lor este simultan adulatorie și sadică, ceea ce îmi amintește de doamna Todgers din „Martin Chuzzlewit” care avea un ochi vesel și unul care calcula. Sadismul se vede prea bine în titlul care ne informează cum Kim și-a pierdut părul din cauza stresului, iar acum trebuie să poarte o perucă: cum trebuie să se fi bucurat de suferința ei publicul adulator! Așa îi trebuie pentru viața de poveste pe care i-am dat-o și pe care ne-o dorim!

Într-o altă investigație scurtă a acestui tip de reviste am observat plăcerea malițioasă pe care o au în a descrie lupta vedetelor cu kilogramele, de regulă folosind imagini „înainte” și „după.” Când vor să nimicească o vedetă, zeii mai întâi o îngrașă.

Problema alcoolismului, sau a unui presupus alcoolism, reprezintă o altă temă preferată de reviste, care, în numele cititorilor, se răzbună pe vedete. Căderea fostului idol în camerele de dezalcoolizare ar fi trebuit să fie repetată, iar presupusa bătălie cu băutura  pierdută dinainte. Este evident că odată ce starul a atins nivelul alcoolic, rolul său este de a fi un șablon pentru bucuria răutăcioasă interminabilă a cititorului.  Nu trebuie să își revină vreodată și, bineînțeles, viața sa trebuie să fie o spirală descendentă către mizeria deplină (…)

Atât cât îmi pot da seama – ceea ce nu este foarte relevant din cauza lipsei de expertiză – vedetele din astfel de reviste nu sunt niciodată vedete pentru realizările lor, ci întotdeauna pentru neajunsurile banale ale existenței lor. Căsătoriile lor se spulberă, adesea, de mai multe ori, prietenii nu sunt fideli, au paroxisme de gelozie, se luptă în permanență pentru a-și ține în frâu kilogramele, se ceartă, iau supradoze și devin dependenți de narcotice, singurele bucurii permise de reviste fiind căsătoria și nașterea unui copil.

Astfel, celebritățile trăiesc atât într-o lume de poveste, cât și în realitatea noastră mizerabilă. Îi ridicăm și îi doborâm, experimentând atât plăcerile adulatorilor de eroi cât și pe cele ale cruzimii. Îi facem să plătească luxul de care le permitem să se bucure. Se aseamănă mai degrabă cu regalitatea din Richard al II-lea :

„…coroana ce încinge

Regeasca frunte muritoare este

Palat al morții; șuia stă acolo

Și dă cu tifla tronului și pompei;

i-îngăduie-o suflare, micul rol

De rege prea temut și de tiran,

Lăsându-l în zadar să se încreadă,

Ca și cum carnea ce purtăm în viață

Ar fi din bronz de nepătruns. Dar când

S-a săturat de șagă, ia un bold,

Străpunge zidul și – adio, rege!”

Credem că noi jucăm rolul morții, iar vedetele pe cel al regilor. Cultul vedetelor este o formă de autoadulare, atât pentru că vedetele nu sunt diferite de noi înșine, cât și pentru că noi avem asupra lor puterea faimei și a rușinii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *