Dimensiunea metafizică a orașelor noastre

12/04/2019 | de Roger Scruton

Adolf Loos, unul dintre părinții fondatori ai arhitecturii moderne, susținea că arhitectura este artă în doar în două dintre aplicațiile sale: templul și monumentul funerar. Pentru că doar în aceste structuri, construite pentru a găzdui inexistentul, arhitectura evadează din funcția sa cotidiană, anume aceea de a oferi găzduire într-o lume neprietenoasă. Templul și monumentul funerar sunt, aparent, construite ca monumente pentru zeu sau erou. În fapt, sunt monumente ale propriilor noastre idealuri, dând formă și substanță unor entități pur mentale.

Templele, monumentele funerare și memoriale, încă din cele mai vechi așezări umane, pun în evidență piețele publice, răscrucile de drumuri și locurile de pelerinaj. Sunt nodurile rețelei urbane, iar străzile radiază dinspre ele, ducând mesajul apartenenței până la marginile orașului. Toate orașele din Europa sunt ridicate în jurul unei biserici, iar spațiile publice sunt marcate de monumente și capele, care ne reamintesc că acel loc are o însemnătate mai durabilă decât oamenii care locuiesc acolo.

Secolul trecut a fost martorul unei urbanizări de proporții pe ambele continente. Suburbiile s-au dezvoltat în jurul axelor, centrele orașelor au decăzut pe măsură ce limitele lor s-au depreciat, clădirile s-au înălțat cu mult deasupra străzilor avariate din cartierele vechi, iar automobilele au adus cu ele devastarea centrelor istorice. Oamenii s-au mutat în suburbii, iar din suburbii în ansambluri rezidențiale. Și cu toate acestea, nu au apărut locuri noi. Suburbiile nu erau un loc, iar orașul a devenit o platformă de beton, pe care cutiile de sticlă pot fi mutate înainte și înapoi exact ca pe o tablă de șah. Într-un timp incredibil de scurt, multe dintre locurile pe care le știam au dispărut, dar în locul lor nu a apărut nimic.

Cauzele acestei tragedii sunt complexe, fără să existe o terapie simplă. Călătorind prin Anglia pentru a vedea noile clădiri care sunt înghesuite în orașele noastre sau aruncate pe câmpuri, și întrebându-mă de ce sunt cel mai adesea atât de urâte și ce am putea face pentru a schimba această situație, am fost izbit de diferența dintre nou și vechi. Și m-a uimit mai tare diferența metafizică profundă. Clădirile vechi aparțin locurilor pe care le-au creat. Noile clădiri nu aparțin niciunui loc, și creează un nicăieri acolo unde sunt ridicate. Din punct de vedere fizic, vechiul centru al orașului este un spațiu. Din punct de vedere metafizic, este un loc, un undeva în care clădirile, oamenii și instituțiile care îi unesc pot aparține. Dar noile construcții sunt spații care refuză să fie locuri, spații unde nimic și nimeni nu aparține.
La început, am crezut că trăsătura de neapartenență a caselor moderne reprezintă o chestiune de stil – materialele și proporțiile moderne, lipsa de gramatică în așezarea ferestrelor și a ușilor,  orientarea întâmplătoare împreună cu fundăturile care unesc un nimic cu alt nimic. Dar mi-a devenit destul de repede clar că stilul nu are nicio relevanță. Structurile meticuloase din oțel și sticlă à la Mies van der Rohe sunt la fel de nepotrivite ca și clasicismul planturos à la Stanford White. Toate sunt nepotrivite pentru că nu există niciun loc în care să se potrivească. Așadar, ce face să fie un loc? Cum intră în conștiința umană experiența specială a faptului de a aparține, și pentru care scop?

Aceste întrebări mă aduc din nou la observația lui Adolf Loos cu privire la templu și la monumentul funerar. Când construim aceste edificii memoriale pentru non-existent, noi ne prindem de un spațiu. Templele și mausoleele sunt masive, de nemișcat, ca și cum duhul din ele a fost fixat pentru vecie de pământ. Zeul și eroul se agață de spațiul alocat cu toată forța imaginației, și asta ne face să ne reimaginăm acel spațiu ca pe ceva care trebuie împărtășit și apărat. Într-un spațiu care a devenit un loc, nu doar trupul găsește o casă, ci și sufletul. Atât de multe dintre eforturile de a a găsi un loc pentru oameni eșuează deoarece ignoră aceste sentimente primare. Și totuși cum poți crea un loc pentru oameni dacă nu creezi mai întâi un loc pentru eroii și zeii lor? Ne așezăm după ce i-am invitat pe zeii și eroii noștri să se așeze lângă noi. Iar astfel locul se sfințește ca fiind al nostru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *