Taina Săptămânii Patimilor

23/04/2019 | de Pr. Stephen Freeman

În week-end-ul tocmai încheiat, Bisericile Ortodoxe au început Săptămâna Patimilor. Slujbele sunt lungi și bogate. În parohia mea, de la Duminica lui Lazăr până la Paște, slujbele vor cumula aproximativ 40 de ore. Este un efort considerabil pentru parohie. Majoritatea beneficiază de participarea întregului cor. Noaptea trecută am văzut fața neliniștită a unui slujitor tânăr din altar care dorea să știe politicos „cât mai durează”. Părea alarmat în special când l-am întrebat dacă are școală mâine. Este un efort imens, iar multele ore de slujbă reprezintă doar partea cea mai vizibilă a acestei săptămâni. Mult mai multe lucruri au loc în alte părți – în casele noastre și în privat.

De ce tot efortul acesta?

Dată fiind semnificația a ceea ce se rememorează în slujbele Săptămânii Mari, patimile lui Hristos, trădarea, moartea și învierea, efortul ar fi justificat chiar și dacă ar fi o simplă comemorare. Deși, în ceea ce privește comemorările, 40 de ore în decursul unei săptămâni ar putea părea ceva extrem celor mai mulți. Fără îndoială că dacă ar fi vorba doar de așa ceva, Săptămâna Sfântă și-ar fi pierdut importanța de-a lungul vremii și nu s-ar fi consolidat. Săptămâna Mare este doar cel mai puternic exemplu a ceva care survine în decursul fiecărei slujbe din Biserică și reprezintă centrul vieții liturgice: este o participare la taina lui Hristos Însuși.

Pentru modern, istoria este ceva trecut. Din acest motiv, ea este inaccesibilă cu excepția unor exerciții de memorie. Și, desigur, suntem întotdeauna siguri că memoria noastră a trecutului este problematică. Mare parte din comemorările moderne sunt sentimentale, o expresie sau un sentiment pentru ceva care odată a avut importanță și care pare să merite reamintit. Abordarea golită de substanță a istoriei șubrezește importanța ei în viețile noastre. Memorialele moderne continuă doar atât cât produc un set dezirabil de sentimente. Un pic de muzică, poate și o mică dramă, haine speciale și gata Paștele.

Am avut frisoane, recent, când am vizionat un trailer al unui nou film despre viața Sf. Pavel. Luca (autorul Evangheliei și al Faptelor Apostolilor) își revarsă sentimentele cu privire la importanța Sf. Pavel și (în manieră modernă) discută despre Pavel care „schimbă lumea.” Oricare ar fi importanța muncii Sf. Pavel, schimbarea lumii nu face parte din ea. Nu s-ar fi gândit niciodată la așa ceva. „Lumea” nu avea niciun loc în schema sa de gândire. „Schimbarea” era deja efectuată. Acea schimbare este Împărăția lui Dumnezeu, întreagă și desăvârșită, inaugurată în această lume de moartea și învierea lui Hristos. Din perspectiva Împărăției lui Dumnezeu, această „lume” și „istoria” sa sunt lipsite de putere și goale.

Viața liturgică a Bisericii nu pune niciun fel de accent special pe „istorie” așa cum o înțelege lumea modernă. Mai degrabă, atenția este ațintită spre întrepătrunderea Împărăției lui Dumnezeu cu „istoria”. Împărăția lui Dumnezeu este mereu „prezentă” și niciodată „trecută”. Este veșnică, transcenzând spațiul și timpul, chiar și atunci când umple spațiul și timpul cu prezența sa.

Aceasta este cheia de înțelegere a vieții liturgice și a ceea ce se întâmplă în Săptămâna Mare. Actele liturgice ale Bisericii nu sunt niciodată comemorări. Ele reprezintă participarea mistică în realitatea veșnic prezentă a evenimentelor pe care le prăznuiesc. În Săptămâna Sfântă, suntem ridicați din morți cu Lazăr. Îl întâmpinăm pe Hristos cu ramuri de finic. Alături de femeia păcătoasă, Îi spălăm picioarele cu lacrimile noastre. Îl vindem și ne lepădăm de El. Îl judecăm și Îl condamnăm. Prin El suntem și noi trădați și lepădați, judecați și condamnați. Cu El suntem batjocoriți și osândiți. Îl crucificăm și suntem crucificați cu El. Alături de tâlhar intrăm în rai într-o clipă. Plângem cu Maria și cu Ioan și îngropăm trupul cel curat al lui Hristos împreună cu Iosif din Arimathea. Îl îngropăm și suntem îngropați cu El. Coborâm în Infern și ne așezăm la locul nostru cu Adam și toți cei care, de-a lungul anilor, au fost întemnițați în moarte. Înviem din morți cu Hristos când calcă moartea cu moartea.

Toate acestea reprezintă participare și comoștenire. La fel cum Împărăția lui Dumnezeu intră în istorie, la fel și în sărbătoarea liturgică, aceeași Împărăție a lui Dumnezeu intră în viețile noastre și ne aduce la ea însăși. Nu ne aducem aminte de un eveniment trecut: acceptăm și intrăm în realitatea veșnică ce a fost cunoscută și revelată în acele evenimente. Evanghelia nu este o istorie a ceea ce s-a întâmplat și a devenit trecut – găsind înțeles doar în „schimbarea istoriei” (ca și cum istoria ar beneficia de o poziție privilegiată). În cuvintele Sf. Luca, Evanghelia este o „o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi” (Lc. 1:1). Acele lucruri „adeverite” rămân și stăruie ca realități veșnice. Sunt accesibile și capabile de participare. În acest sens, creștinismul nu reprezintă o credință „istorică”: este o participare perpetuă în Împărăția lui Dumnezeu care a intrat în istorie.

Centrul credinței noastre se găsește în participarea noastră prezentă în Împărăție. În această participare, noi suntem „împliniți”. Viețile noastre devin purtătoarele Împărăției, fără să mai fie legate de această lume. Aceasta este realitatea intimă care dă roade într-o nouă viață. Noua viață în Hristos nu reprezintă o versiune îmbunătățită a existenței noastre istorice. Sf. Pavel o descrie ca pe o „nouă creație”. Este o revelare a unei noi realități. Învierea nu reprezintă o îmbunătățire a unui leș: reprezintă uniunea Cerurilor și a pământului.

Slujbele noastre lungi sunt pline de fragmente din Scripturi (în special Psalmi), presărate cu varii cântări atât de laudă cât și cu comentarii mistice ale acelor evenimente. Psalmii dețin un loc special. Pentru Biserică, ei nu reprezintă doar o simplă colecție de poezie veche marcată de obscuritate. Psalmii sunt vocea lui Hristos Însuși. În timp ce îi recităm în Biserică, Hristos stă în mijlocul nostru și se roagă. Vocea noastră devine vocea Lui.

Este un mar dar al harului că acțiunile noastre doar umane devin încarnarea actuală a Împărăției lui Dumnezeu. Acest aspect se revelează în special în taine. În Sfântul Botez, Sf. Pavel spune că suntem „botezați în moartea lui Hristos”. Nu spune că o facem pentru a ne aminti de moartea lui Hristos. Este o unire actuală și adevărată cu moartea lui Hristos. Același lucru este valabil și pentru Împărtășanie: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos?” (1 Cor. 10:16)

Toate actele noastre liturgice au această caracteristică. Își iau înțelesul și valoare prin participarea directă în tocmai acele lucruri pe care le prăznuiesc.

Am fost întrebat odată de ce petrecem atât de multe ore în slujbele Bisericii. „Pentru că putem”, a fost răspunsul meu simplu. Fiecare Sfântă Liturghie reprezintă Săptămâna Mare comprimată în spațiul a câteva ore. Odată pe an, sărbătoarea se prelungește și ia forma unor slujbe multiple.

An de an, credincioșii așteaptă aceste zile. Este o muncă făcută din dragoste. Ceea ce facem oglindește cuvintele Sf. Pavel: „Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus.” (Phil. 3:12)

Domnul să ne ierte!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *