Locul tău este aici – și este frumos

Unul dintre cele mai neplăcute sentimente este acela de „a nu ne găsi locul”. Este una dintre formele de ne simți rușinați, deoarece atunci când nu ne găsim locul sau suntem nelalocul nostru, ne simțim expuși și, inevitabil vulnerabili. Nu este un sentiment pe care să-l putem susține prea mult timp fără a încerca să ne comportăm în așa fel încât să-l facem să dispară.

În mod ciudat, acesta este un aspect al urâtului (în multele sale manifestări). La fel cum foarte probabil discutăm despre înțelesul frumuseții (fie cuvântul, fie conceptul), „urâtul” are la rândul său parte de un tratament similar. Etimologia cuvântului se găsește în vechea limbă Norse, „ugga”, „a se teme”. „Urâtul” este ceva care nu își găsește locul și aduce o provocare înfricoșătoare pentru lumea dimprejur. Nu e de mirare că ne petrecem timpul încercând măcar să arătăm că ne știm locul.

Primesc din când în când câte un telefon de la cineva care dorește să viziteze în premieră o biserică ortodoxă. Printre întrebări se află și cele cu privire la îmbrăcămintea și comportamentul adecvate. Vrem să vizităm, dar am prefera să nu arătăm ca niște turiști sau să jignim gazdele. Nu vrem să fim urâți.

Toate acestea au o relevanță mai adâncă decât simpla anxietate socială. Este vorba de un impuls către Frumusețea Însăși, care este rareori recunoscut. Scrie astfel Sf. Dionisie Areopagitul în „Despre Numele Divine”:

„(Dumnezeu este Frumosul). Acest Frumos este izvorul a toată prietenia și înțelegerea dintre oameni. Acest Frumos… mișcă toată creația și le susține pe toate prin dragostea de frumusețe proprie. Şi e capătul tuturor şi cauza iubită şi finală (căci toate se fac pentru frumos) şi exemplară căci toate se definesc conform lui. De aceea Frumosul este același cu Binele, pentru că toate se doresc după frumos şi bine prin toată cauza. Şi nu există ceva din cele ce sunt, care să nu se împărtășească de frumos şi de bine. Ba, cuvântul va îndrăzni să spună şi aceasta, că şi ceea ce nu este participă la Frumos şi la Bine. Căci şi el va fi Frumos şi Bun când se va lăuda în Dumnezeu prin înlăturarea tuturor în mod mai presus de fiinţă. Acest Unul bun şi frumos este în mod unitar cauza tuturor celor multe frumoase şi bune. Din acesta sunt toate existenţele fiinţiale ale celor ce sunt, unirile, deosebirile, identităţile, diferenţele, asemănările, neasemănările, cele comune celor contrare, neamestecările celor unite, proniile celor mai de sus, deosebirile celor din aceleaşi elemente, întoarcerile celor de mai jos, stările nemişcate şi duratele tuturor celor ce se păzesc pe ele însele.”

Este un loc comun în gândirea Părinților Răsăriteni (și a unora din Apus) să recunoască triada Adevărul – Frumosul – Binele. Cele trei concepte sunt practic interșanjabile, chiar dacă pot fi distinse. Ceea ce este adevărat este frumos și bun. Ceea ce este bun este adevărat și frumos. Ceea ce este frumos este adevărat și bun. Toate acestea sunt rezumate în afirmația lui Dumnezeu privind creația: „Este bine”. Ceea ce Dumnezeu creează este bun și adevărat și frumos. Toate își au locul lor și sunt în legătură cu tot ce le înconjoară și își au începutul și sfârșitul în Dumnezeu, care este Adevărul, Binele și Frumosul.

O parte importantă a acestei învățături susține cu tărie ceea ce există. În urmă cu mai multe decenii în urmă, exista o insignă foarte la modă care afirma că „Dumnezeu nu face gunoi”. Ca un exemplu de bravadă, ea a fost redusă rapid la stadiul de ceva răsuflat. Cu toate acestea, este adevărat și e o parte importantă din filosofia creștină clasică.

În miezul nostru cel mai intim, suntem făcuți și modelați după chipul lui Dumnezeu. Nu doar ființele umane sunt făcute astfel, ci toată creația are o existență care este, de asemenea, bună (și adevărată și frumoasă). În creație, lucrurile „își au locul lor”. Au o „relație cum trebuie” unul cu altul.

„Datorită Frumosului și Binelui toate se află în legătură cu toate, fiecare în felul său. Făpturile se iubesc una pe alta, fără să se piardă în cealaltă. Toate se află în armonie, părțile integrându-se firesc în întreg…”

Această înțelegere inerentă se aplică la felul în care interacționăm cu însăși creația. Nu există o vietate în ecosistem care să nu aibă o influență. Am fost făcuți ca să avem o influență (la fel ca și Soarele, Luna, copacii și toate celelalte). Totuși, această influență poate deveni „urâtă” când strâmbă ordinea relațiilor. Când peștii mor din cauza apelor otrăvite  sau o specie de animale este vânată până la dispariție, încetăm să mai fim ființe umane frumoase și ne transformăm într-o sursă de urât. Păcatul este urât.

Putem să dresăm un câine deoarece el nu posedă instinctul de a-și construi propria cușcă. Dresajul constă în a-l face pe câine să creadă că întreaga casă este cușca sa. În Vechiul Testament existau porunci pentru vechiul Israel în privința gunoiului și a îndepărtării lui din zonele în care trăiau oamenii. Această poruncă este interpretată în termeni de sfințenie (care este frumoasă), mai degrabă decât în termeni sanitari. Când o astfel de preocupare pentru frumos este ignorată, oamenii mor, adesea în masă.

Astfel de aplicații practice ale frumosului sunt ușor de înțeles. Totuși, ele pot fi extinse la probleme mai ample. Există multe fețe ale urâtului în lumea noastră de astăzi – toate fiind simptomatice pentru păcatele care ne poluează viața. Ar trebui să înțelegem că dorința pentru frumos în toate formele sale (inclusiv ordine, curățenie, dreptate, sănătate, etc) reprezintă o parte înnăscută în viața noastră. Aceasta nu este doar existența noastră, ci a întregii creații. Fără intervenții, natura se mișcă către o stare de frumusețe în care toate părțile se află în comuniune una cu alta. Conceptul grec pentru creație, din această perspectivă, este „kosmos”. Lumea ordonată și frumoasă.

Îmi pot imagina o critică în care sunt accentuate răul și obnubilarea care infectează lumea noastră și care susține că adevărul, binele și frumosul nu sunt altceva decât fantezii și amăgire de sine. O replică la așa ceva nu este greu de dat. Nu există vreo îndoială cu privire la omniprezența răului în lumea noastră – însă acesta nu este natural. Lumea în care trăim se mișcă pe de-a întregul spre completitudine, bine și bună ordine. Chiar și în zone calamitate precum Cernobîl nu au dispărut plantele și animalele. Viața refuză să dispară și tinde spre adaptare și supraviețuire.

„Supraviețuirea celui mai apt” darwinistă pare să se fi potrivit pentru mentalitatea secolului al XIX-lea. Când colonialismul european se afla la apogeu, era facil de presupus că cei mai puternici (cei mai „apți”) erau meniți să conducă lumea și au existat o mulțime de lideri care au citat opera lui Darwin ca o justificare pentru relele comise. Este o teorie foarte slabă și nu are nimic de-a face cu adevărul, binele și frumosul, care par să triumfe mereu asupra brutalității.

Indiferent cum înțelegem prezența lui Dumnezeu în creație, adevărul, binele și frumosul Logosului și manifestările Sale în toate lucrurile create, sunt inexorabile. Dumnezeu este unirea tuturor în El Însuși (Efeseni 1:10). Pentru noi, asta înseamnă să aparținem și să ne găsim locul. Am fost creați pentru frumos, pentru adevăr și pentru bine. Ceea ce ne strâmbă viețile și ne împinge spre rușine este distrus. Nu are o existență adevărată și nu are nicio îndreptățire asupra vieților noastre. Aparții lumii frumosului.