Icoana Împărăției lui Dumnezeu – Mobilierul (6)

08/05/2019 | de Andrew Gould

În Bisericile Apusene, mobilierul liturgic a fost gândit, din punct de vedere istoric, ca o prelungire a arhitecturii. În catedralele gotice, stranele formează o imensă construcție integrată în biserică, decorată ca o operă de artă gotică în miniatură. Scaunul episcopului este înconjurat de o boltă susținută de contraforturi, care uneori are turnuri ce aproape că ajung la acoperiș. Într-o biserică barocă, amvonul este atât de mare și ornamentat încât domină complet nava. Un baldachin poate sta deasupra altarului ca o biserică în interiorul altei biserici. Mobilierul construit în interior este o parte indispensabilă a arhitecturii.

Bisericile ortodoxe ne înfățișează o cu totul altă tradiție. Cu excepția iconostasului, bisericile răsăritene au doar mobilier de mici dimensiuni și care poate fi mutat. Iar mobilierul nu arată ca și cum ar fi construit laolaltă cu clădirea. În cele mai multe cazuri, este complet diferit stilistic de arhitectură, de obicei arătând mai degrabă primitor și domestic decât măreț și eclezial. Această trăsătură este foarte potrivită, deoarece caracterului unei liturghii ortodoxe este, într-un anume sens, domestic. Credincioșii au un sentiment odihnitor în biserică, la fel ca în casele lor. În mănăstirile grecești este normal să vezi călugării care își odihnesc brațele pe strane sau capetele pe stasidie. Mobila este pentru folosul și odihna lor, nu pentru fală clericală.

De la începuturile civilizației, tronurile regilor și zeilor au fost îmbrăcate în foițe de aur și argint. Chivotul Legii, decorațiunile de pe mormintele egiptene, palatele romane, tronurile și altarele bizantine, erau făcute astfel. Se știe că vechiul iconostas din Sf. Sophia, ca și toate finisajele, erau îmbrăcate în metale prețioase, în timp ce altarul era acoperit în aur pur. Mobilierul din argint este astăzi rar, dar încă mai există în bisericile ortodoxe câteva casete cu moaște de sfinți acoperite cu argint, iar în Italia, altarele de argint există în continuare în multe catedrale. Argintul este un material moale, mai ales atunci când este folosit în foi mari. Este striat, imperfect și prezintă urme de patinare neuniformă în urma anilor de șlefuire. Culoarea se schimbă treptat într-o nuanță de maroniu cald care o face să fie atractivă de atins. Vechiul mobilier de argint care a supraviețuit până în zilele noastre este încântător și la o scară umană, mai degrabă fermecător decât impozant.

Un alt meșteșug prezent în Imperiul Bizantin era placarea mobilierului cu fildeș. În mod remarcabil, scaunul episcopului de Ravenna, Maximian, a supraviețuit până în zilele noastre. Este în întregime acoperit cu plăci de fildeș cu motive viticole și icoane. Dar trebuie să insistăm din nou că nu avem de-a face cu un design impunător. Scaunul este mic și cu o formă simplă, iar fildeșul sculptat cu atenție invită apropierea și atingerea. Ca în mai toată arta bizantină, bogăția materialelor este folosită pentru a chema, nu pentru a intimida.

Pe măsură ce disponibilitatea argintului și a fildeșului s-a restrâns, iar puterea Bizanțului a apus, sideful și cochiliile de broască țestoasă le-au luat locul pe post de inserții ornamentale. În timp ce un astfel de mobilier include cruci și mici îngeri pe post de decorațiuni, adesea el nu poate fi deosebit de ceea ce ar putea găsi cineva în casele musulmane bogate sau în moschei. Evident, Biserica nu a considerat necesar ca mobilierul liturgic „să arate bizantin” sau să fie acoperit de icoane. La urma urmei, mobila este pentru liniștea și folosul credincioșilor și  nu există niciun motiv pentru ca ea să fie diferită de mobila domestică de calitate. Dimpotrivă, mobila acoperită de cruci și icoane devine un obiect de închinare, ceea ce poate interfera cu scopul său practic.

Mobila de lemn încrustat care a supraviețuit, în multe cazuri, în mănăstirile grecești este incredibil de caldă și confortabilă. Suprafețele plate șlefuite invită mângâierea mai mult decât suprafețele sculptate pe lângă faptul că sunt ușor de păstrat curate și lustruite. Încrustațiile reprezintă o decorațiune foarte eficientă pentru bisericile luminate slab. Lumina de interior difuză nu favorizează sculpturile, dar favorizează încrustațiile. Culoarea caldă și finisajele bogate ale lemnului strălucesc minunat în lumina lumânărilor, iar inserțiile geometrice adaugă o scânteiere superbă. Bisericile bizantine tind să favorizeze albastrul și griul rece în zidăria de piatră și fresce, așa că mobila caldă de lemn propune un contrast foarte satisfăcător.

În Rusia și România, în special în bisericile de sat, mobilierul liturgic s-a dezvoltat din tradițiile populare. Dată fiind transformarea radicală prin care au trecut bisericile rusești, cu greu se poate găsi acolo mobilier vechi, dar există suficiente rămășițe pentru a ne face o impresie. Vechea mobilă rusească favoriza forma fusului, care uneori era transformată elegant la strung, iar alteori era cioplită cu toporul, precum sunt bârnele aflate în pridvorul bisericilor de lemn. Adesea, această mobilă simplă era pictată în aceleași culori vesele care se întâlnesc în artele populare.

În timpurile medievale, rușii au resuscitat arta placării lemnului în foițe de argint filigranat, prezentă din plin pe iconostase și pe morminte. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, a prevalat un foarte elaborat stil de sculptură policromă a lemnului, cu vițe de vie complexe și păsări cântătoare pictate în roșu, verde și auriu. Un astfel de exemplu de finisaj magnific se poate întâlni la Sf. Ilie, în Iaroslav. Sculptura adâncă, accentuată de culori puternice și foițe de aur, este foarte izbitoare în lumina slabă. Acest „stil rusesc” (pre-baroc) de sculptură este reînsuflețit astăzi în atelierele din Rusia.

În timpul barocului din Rusia, artele decorative au devenit mai proeminente. Iconostasurile au fost construite având coloane mai groase și cu încrustații mai poleite, pe măsură de icoanele și-au pierdut din importanță. Din punct de vedere liturgic este regretabil, însă trebuie să admitem că ornamentațiile ecleziale au rămas foarte frumoase în Rusia, de-a lungul secolului al XVIII-lea. Până în secolul al XIX-lea, artiștii și arhitecții ruși nu și-au întors fața cu totul de la tradițiile decorative locale. Bisericile construite în Perioada Neoclasică arată diferit de cele construite în Franța. Acelea au rigoarea rece a Renașterii arhitecturale grecești și sunt lipsite de fresce. Puținele icoane, dacă le putem numi astfel, sunt încadrate de rame precum în altarele catolice. Mobilierul a suferit la fel din cauza acestui nou stil. Mobilierul neoclasic rusesc este asemănător cu „stilul imperial” din Franța. Face aluzie la cuceririle lui Napoleon prin favorizarea formelor egiptene și grecești, în special obeliscurile tăiate care poartă simboluri străine precum triunghiul și ochiul. Sunt masive, sculptate în marmură solidă sau în întregime împodobite. Oricum ar fi, sunt în întregime reci și intimidante.

Rusia s-a lepădat repede de acest stil, iar bisericile de la sfârșitul secolului al XIX-lea, au reînviat formele și decorațiunile „vechii Rusii”. În acea perioadă s-a produs o cantitate importantă de mobilier impresionant, atât pentru scopuri liturgice cât și seculare. Bisericile ortodoxe din America nu au moștenit urmările acestei renașteri. Mergând mereu în urma modei din Rusia, bisericile din America au continuat, în cea mai mare parte a secolului trecut, să privilegieze o versiune sărăcăcioasă a stilului neoclasic.
Este în continuare foarte normal ca bisericile noastre să folosească analogionul pictat în alb cu coloane și cornișe grecești. Din fericire, câtă vreme este la scară mică și din lemn, o astfel de mobilă nu este atât de intimidantă, deși îi lipsește în mod clar căldura și frumusețea operelor tradiționale.

Astăzi, atelierele de artă liturgică din Rusia lucrează fără încetare pentru a reînvia stilul rusesc vechi de mobilier și iconostas sculptat și pictat. Între timp, de-a lungul secolului trecut, meșteșugarii greci au dezvoltat propriul stil de sculptură și mobilier, pe care îl numesc bizantin. Acesta poate fi văzut astăzi în aproape toate bisericile ortodoxe grecești de pe întinsul globului. Spre deosebire de lucrările rusești moderne, care reprezintă adesea o imitație foarte precisă a modelelor vechi, stilul „bizantin” de tâmplărie este în bună măsură o invenție recentă. Reprezintă o adaptare la lemn a unui stil pe care vechii bizantini îl foloseau pentru marmură. La origine, aceasta era o decorațiune ornamentală, precum în coloanele de la Sf. Sophia. Folosit în mobilierul de lemn, acest stil de tâmplărie are mai degrabă un caracter arhitectural. Uneori poate copleși proporțiile obiectului și poate contribui la efectul impozant pe care îl au unele piese de mobilier grecești. Acest fel de tâmplărie este cel mai eficient când este folosit rar și amestecat cu suprafețele plate neornamentate. Într-o biserică slab luminată, nu se vede bine și trebuie accentuat prin culoare și poleire, cum se întâmpla în toată tâmplăria medievală. Cu toate acestea, tâmplăria „bizantină” bine făcută este foarte frumoasă și poate sluji ca decorațiune superbă pe un mobilier cu un design bun.

Prezența mobilierului arată partea primitoare și mângâietoare a Împărăției lui Dumnezeu. În biserică nu este doar judecată și teamă. Ni se cere să mergem la biserică la fel cum ni se cere să mergem acasă. Este ușor pentru o biserică (în special pentru una neoclasică) să arate pentru cei care îi calcă pragul ca un muzeu contopit cu un tribunal. (Nu atinge nimic de teamă să nu încalci regulile și pleacă repede, înainte de a fi judecat). Mobilierul poate contribui mult pentru a înmuia această impresie. Trebuie să fie cald și abordabil și să invite atingerea. Și trebuie să fie frumos și rafinat. Dacă nu ne punem în casă mobilă din rumeguș, atunci nu ar trebui să o facem nici în bisericile noastre. Pentru a fi plăcută la atingere, mobila trebuie să fie din lemn solid, finisată și ceruită bine. Trebuie să fie proporționată elegant, ușor de privit și de mânuit. Vopsitul trebuie evitat, deoarece răpește lemnului deschis la culoare șansa de a obține natural culoarea caldă care survine doar odată cu timpul. Decorațiunile, precum inserțiile și sculpturile, trebuie să fie integrale structurii și nu lipite pe suprafața ca un adaos ulterior. Mai presus de toate, mobilierul bisericesc ar trebui să respecte, în ceea ce privește tâmplăria și finisajele, standardele tradiționale ale lucrătorilor în lemn și nu ar trebui să aibă pretenția de a fi mai impozant și mai elegant decât este. Mobilierul de bună calitate secular se potrivește adesea foarte bine în biserică, și nu ar trebui să existe o teamă de a-l folosi doar pentru că nu are cruci și vulturi. Mobila pe comandă poate urma oricare  dintre vechile stiluri, inclusiv stilurile tradiționale americane. Mobilierul american vechi are o minunată simplitate și demnitate, și reprezintă un candidat excelent pentru „botezul” culturii americane în Ortodoxie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *