Prea multe tatuaje

13/05/2019 | de Theodore Dalrymple

Ariana Grande, despre care nu auzisem până când Salman Abedi nu a ucis 22 de oameni la „concertul ei”, și-a tatuat imaginea unei albine, un simbol al trecutului industrial al orașului Manchester, „o ofrandă veșnică” adusă locului. Se pare că toți ceilalți performeri din vulgarul spectacol au făcut la fel. Ar putea curajul, compasiunea, mila, sacrificiul de sine, chiar virtutea însăși, să meargă mai departe de atât?

Acesta ar putea fi începutul a ceva important: o mișcare intitulată Tatuajele împotriva Terorismului (TAT). Dacă există ceva care i-ar putea convinge pe sinucigașii islamiști de superioritatea stilului de viață occidental, cu libertățile sale fundamentale, atunci, cu siguranță, această mișcare este capabilă să o facă. Îi va convinge să renunțe.

Totuși, ar trebui să fim cât de cât sceptici cu privire la veșnicia acestei frumoase ofrande. Albina, la urma urmelor, era și simbolul lui Napoleon, printre multe alte figuri istorice, acesta fiind mult mai faimos, altfel, decât orașul Manchester.

Când în „Furtuna”, Ariel cântă versurile de mai jos, pot să pun prinsoare că nimeni nu se gândește la Manchester:

Zbor cu-albinele sprinţare

Şi m-ascund în câte-o floare

Când vreo buhă dă chemare.

După vară zbor, călare

Pe-a liliecilor spinare.

Fericit şi vesel o să fiu,

Sub o floare de pe-un ram mlădiu.

Dacă ar face-o, ar duce disonanța cognitivă la un cu totul alt nivel. Atunci, în scurt timp, tatuajul unei albine va simboliza Manchester la fel cum un palmier tatuat pe piele va simboliza Antarctica. Va fi doar un alt exemplu, deși unul minor, al inexplicabilei epidemii al auto-violenței care a pus stăpânire pe lumea apuseană în ultimele două sau trei decenii. Iar când Ariana și trupa ei se vor sătura de milă și compasiune, își vor putea oricând îndepărta tatuajul, deoarece tehnicile de îndepărtare s-au dezvoltat în tandem cu cele pentru aplicat: fără îndoială, o ilustrare a ceea ce economistul Joseph Schumpeter numea creația distructivă a capitalismului, deși tatuajele reprezintă mai degrabă o ilustrare a distrugerii creative.

Dar există și ceva pe care îl putem numi progres. În vechile timpuri, îndepărtarea tatuajelor necesita o procedură brutală, care sluțea. Era înceată, dureroasă și nu totdeauna de succes. Era un serviciu oferit pușcăriașilor, deoarece nu era ușor să îți găsești un loc de muncă atunci când aveai tatuat pe gât o înjurătură, iar șomajul era văzut ca o condiție, dacă nu chiar ca o cauză, a recidivei. Nu sunt sigur dacă a făcut cineva o analiză cost-beneficiu a îndepărtării tatuajelor în închisori.

Apoi, tehnica nu se preta la suprafețele mari de piele care sunt astăzi desfigurate ca o modalitate a expresiei de sine, iar aceia care și-au scris numele iubitului/iubitei, de regulă pe un sul înfășurat în jurul unei inimi, au trebuit să se mulțumească cu o eliminare a numelui atunci când nu mai corespundea cu sentimentele. Numele copiilor, chiar și atunci când nu mai sunt văzuți sau vizitați, fără să mai vorbim de susținerea financiară, nu erau tăiate sau șterse. Ar fi fost o cruzime față de ei, la fel cum a le scrie numele reprezenta o iubire nemuritoare.

Totuși, când vine vorba de a șterge numele de pe piele, tatuații nu se compară cu unii dintre posesorii de cărți la mâna a doua. Aceștia mâzgălesc numele foștilor proprietari cu un sentiment aproape de răzbunare, astfel încât numele acestora nu mai sunt lizibile. Se aseamănă cu Stalin care în dorința lui de a șterge o persoană, precum Yagoda, a eliminat-o nu doar din documentele scrise dar chiar și din fotografii. Noii proprietari de cărți la mâna a doua nu doar că nu vor ca numele foștilor să fie lizibile, ci pare că doresc ca ei să nu fi existat vreodată (…)

Ce reprezintă această furie împotriva foștilor proprietari? Bănuiesc că sugerează o încercare de a nega mortalitatea, o afirmare a faptului că în sfârșit cartea a ajuns în mâinile proprietarului legitim și ultim, că va rămâne a sa (intuiesc că este un fenomen exclusiv masculin) până la sfârșitul veacurilor. Mărturia foștilor proprietari reprezintă din acest punct de vedere un memento al lipsei de sens a acestei dorințe, un memento al faptului că nimeni nu deține ceva, cu siguranță nimic cât de cât valoros precum o carte pe care cineva dorește să o păstreze. Suntem păstrătorii lucrurilor de valoare, mai degrabă decât proprietarii lor, cel puțin atâta vreme cât simțim că este greșit a le distruge.

Acum să ne întoarcem de la biblioteca personală la lumea în care oamenii își tatuează numele iubiților/iubitelor pe brațele lor (căci acestea două rareori coincid): ultima este lumea părinților vitregi în serie, în care violența împotriva copiilor vitregi este comună.

Psihologii evoluționiști au explicat această violență prin faptul că odraslele nu poartă genele părintelui, și de aceea orice atenție a tatălui față de copii ar reprezenta o pierdere de vreme și chiar contraproductivă, din punctul de vedere al înmulțirii propriilor gene. Dacă părintele vitreg va avea propriii copii cu mama copilului vitreg, aceștia vor intra în competiție cu el. Este mai bine, atunci, să manifești cruzime față de el, reducând astfel aptitudinile sale.

Există o explicație alternativă, totuși. Copiii vitregi sunt pentru unii bărbați o amintire permanentă a capacității mamei de a fi necredincioasă. Atunci când îl bate pe copil, el speră să șteargă memoria fostului proprietar. A-l omorî reprezintă soluția ideală din punctul lui de vedere, dar are anumite neajunsuri, cel puțin când este descoperită, cum adesea se întâmplă.


Să lăudăm, așadar, gestul profund și mișcător al Arianei Grande.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *