Icoana Împărăției lui Dumnezeu – Sfeșnicele (7)

14/05/2019 | de Andrew Gould

Printre amenajările interioare aflate într-o biserică, corpurile de iluminat au avut mereu o anumită importanță sfântă. Sf. Ioan a văzut șapte sfeșnice înaintea tronului lui Dumnezeu. În cântarea de la Vecernie, „Phos Hilarion”, se aude, în timp ce se aprind luminile, „Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte”, legând astfel aprinderea luminilor de lumina necreată a lui Dumnezeu. Sfeșnicele au parțial un loc în lumea noastră, oferindu-ne lumina prețioasă pentru slujbele noastre, și parțial un loc în Tainele Dumnezeiești. O lumânare aprinsă în fața unei icoane este un semn al luminii din rai care luminează pe sfânt.

Sfeșnicele, făcute adesea din metal,  au o luminozitate și o forță pe care obiectele din piatră și lemn nu o împărtășesc.  Sfeșnicele bizantine erau cel mai frecvent realizate din bronz și argint, cu o broderie ornamentală deschisă. Începând cu Evul Mediu târziu, candelabrele au urmat forma europeană a unui glob înconjurat de brațe delicate. Nu toate sfeșnicele sunt atârnate. Unele stau pe podea susținute de picioare sub forma unor fusuri – o influență orientală și islamică. Toate aceste stiluri venerabile au o complexitate ademenitoare care stârnește mirarea și eludează înțelegerea. Astfel de designuri mistice sunt foarte potrivite pentru caracterul liminar al sfeșnicului, deoarece sfeșnicele par să stea la granița dintre pământ și rai. Fără să fie în întregime atașate de pământ precum lemnul sau piatra, obiectele de artă din metal, delicate și ornamentate, reflectă creația transfigurată. În mâinile celor mai buni meșteșugari, metalul filigranat și argintul șlefuit pot avea în același timp calitatea de a fi proeminent și senzual precum un material bogat, dar și misterios de ireal și evanescent.

Efectele produse de sfeșnicele suspendate într-o biserică ortodoxă sunt singulare pentru spațiul răsăritean. În majoritatea bisericilor apusene, candelabrele sunt foarte ordonate și subordonate arhitecturii. Dar într-o biserică ortodoxă, sfeșnicele sunt de diferite forme și stiluri, atârnate oriunde și peste tot.  Cele mai bogate și mai vechi biserici au strâns o colecție de sfeșnice atât de mare încât este greu să distingi vreun model în felul în care sunt atârnate. Dar chiar și în bisericile care și-au păstrat modelul de iluminat original, precum la Decani cu horosul său medieval, sau la Sf. Ilie în Iaroslav, cu candelabrele sale din secolul al XVII-lea, dispozitivele de luminat au o mare importanță. Un horos bizantin domină experiența spațială a naosului. Tot volumul bisericii pare să se învârtă în jurul său, o coroană triumfătoare suspendată pentru totdeauna chiar deasupra slujbei bisericești.  Iar candelabrele mai vechi din bisericile rusești, atârnate chiar în fața iconostasului, erau mai mari și mai complexe decât cele din Apus.

Fără curent electric, lumina sfeșnicelor realizează o mare dramă, și astfel a fost întotdeauna. Lucrul acesta este evident în tocmai structura Vecerniei, cu al său „psalm luminos” și Lumină Lină.  În bisericile luminate cu lumânări, cineva se află în permanență în apropierea lor, mutând scările, luminându-le, mișcându-le, stingându-le. Cele mai bogate sfeșnice sunt păstrate pentru zilele de sărbătoare, iar folosirea lor arată un mare praznic și o victorie. Într-o astfel de biserică, oricine are ochii deschiși observă constant nevoile sfeșnicelor, și se cheltuiesc resurse importante pentru a le ține aprinse, îngrijite și lustruite.

Când atârnă la 10 sau 12 metri deasupra podelei, sfeșnicele și candelabrele ajung să se asemene cu bolta cerească, iar prin comparație cu raiul pictat deasupra, bolta devine foarte apropiată de pământ. Acest plafon transparent al sfeșnicelor mărește interiorul bisericii deoarece cupolele cu fresce devin prin comparație foarte îndepărtate.  Este pur și simplu un efect optic, dar cu toate acestea există și o dimensiune mistică, deoarece Biserica este într-adevăr un microcosmos. Sfeșnicele sunt stele, iar pentru aceia care au ochi să vadă, a sta sub ele îți dă senzația de exterior, ca și cum întregul univers ar fi rezumat în templu, un potir infinit care ține toată creația.

Sfeșnicele suspendate sunt potențate de numeroasele sfeșnice care stau în picioare. În biserici importante multe sfeșnice înalte ajung până la candelabre. Altele sunt mai scunde și la îndemâna credincioșilor, iar într-o biserică aglomerată, ele luminează mai mult oamenii decât icoanele. Există slujbe speciale în care toți credincioșii țin o lumânare, fiecare dintre ei fiind luminat de lumânare precum o icoană. Cât de frumos este în noaptea de Paști, să vezi un ocean luminos de fețe bucuroase strălucind de aceeași lumină ca și icoanele – o frumusețe care strălucește neașteptat din întuneric, precum fosforescența unei mări tropicale! Într-adevăr, întunericul nu a cuprins-o.

Într-o moschee turcească, există o mie de sfeșnice identice, toate așezate în rânduri ordonate precum credincioșii îngenuncheați. Dar bisericile ortodoxe sunt luminate cu o diversitate de sfeșnice precum este diversitatea sfinților. Candelabrele reprezintă lumina înstelată a Raiului. Slăvesc sfinții și îngerii pictați pe ziduri, care nu mai au nevoie de soare și de lună pentru a fi luminați. Lămpile dinaintea icoanelor revelează lumina interioară din fiecare sfânt, radierea lor necreată. Icoanele împodobite servesc drept  reflectoare pentru sfeșnice, precum lămpile de modă veche care aveau în spate oglinzi. Reflectă lumina înspre întreaga biserică, la fel precum lumina sfinților radiază în întreaga lume și îi luminează pe toți. În fine, sfeșnicele care se sprijină pe picioare arată smerenia credincioșilor. Fiecare lumânare simbolizează o rugăciune, iar lumina lumânării, care-i luminează pe cei din jur, arată radierea interioară adusă de rugăciune.

În ceea ce privește designul, sfeșnicele trebuie să fie elegante și mistice. Ușoare și delicate, dar foarte frumoase, ele trebuie să se asemene cu flăcările pe care le susțin. Există multe stiluri și materiale care merg bine cu sfeșnicele, dar nu trebuie să existe nici măcar o sugestie de apăsare și greutate. În Rusia, în secolul al XIX-lea, designul sfeșnicelor s-a îndepărtat de ethosul tradițional. Candelabrele au devenit atât de grele și forma lor atât de muntoasă încât incită distracția și grija legată de puterea suportului! Sfeșnicele terestre și-au păstrat forma tradițională de fus, dar au căpătat un asemenea volum încât par inamovibile. Prin imaginea lor, astfel de sfeșnice vorbesc de o doctrină falsă, a unei ostentații burgheze, mai degrabă decât de o frumusețe mistică.

În zilele noastre, sfeșnice și candelabre ieftine sunt produse în serie, ștanțate cu cositor, cu false și țipătoare pietre prețioase. Astfel de detalii dezamăgitoare arată aspectul fizic al sfeșnicului – un efect distractiv cu totul îndepărtat de cel al frumoaselor artefacte din argint. Și mai rău, materialele calpe introduc un element de falsitate în mesajul vizual al sfeșnicelor. Aceste sfeșnice sunt o imitație a comorilor bisericii din trecutul său imperial, produsul unei nostalgii greșit direcționate. Oamenii se bucură de falsuri evidente deoarece nu sunt dornici să plătească pentru lucruri cu adevărat frumoase și se tem să dea fața cu realitatea artistică a bogăției limitate din biserică.
Sfeșnicele bune nu trebuie să fie scumpe și nici măcar din metal. Din punct de vedere istoric, ele au fost uneori realizate din lemn, cu efecte remarcabile. Sfeșnicele care pornesc din podea pot fi foarte delicate când sunt din lemn, și există unele horosuri foarte vechi realizate din lemn sculptat care rivalizează ușurătatea metalului. Indiferent de materialul din care sunt făcute, ele trebuie să fie în acord cu natura lor și nu să imite ieftin un meșteșug delicat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *