Săriți peste reclame

11/06/2019 | de Theodore Dalrymple

După reclamele lor îi veți cunoaște. Cel puțin aceasta este ipoteza mea de lucru de fiecare dată când ajung într-un aeroport.

Nu m-a surprins foarte tare, când am ajuns la Aeroportul din Geneva, să observ, pe drumul spre bagaje, reclame la produse foarte scumpe. La urma urmei, Geneva este un oraș foarte burghez. Și știam din excursiile trecute că acolo, până și restaurantele pentru refugiații din Cornul Africii sunt scumpe după standardele altor locuri.

Totuși, două reclame mi-au atras atenția. Una făcea apel la revoltă, cealaltă la îndrăzneală. Nu am asociat Geneva cu niciuna dintre aceste două atitudini, în special Geneza de astăzi. Mai degrabă, stabilitatea sa extremă este cea care îi atrage pe unii și îi îndepărtează pe alții. Este adevărat că hotelul în care stăteam avea afară postate gărzi cu arme automate și mi s-a cerut să prezint actele de identificare. Dar am înțeles că o delegație siriană mafiotă stătea acolo pentru a negocia cu o altă delegație siriană mafiotă care stătea în altă parte a orașului. Într-o manifestare foarte nobilă de sensibilitate multiculturală, toate mezelurile din porc au fost îndepărtate de la micul dejun, pentru a nu-i jigni pe criminalii sirieni, fiind înlocuite cu șuncă de curcan. Oare nu ar fi trebuit poate să nu o numească șuncă, ci curcan afumat? Însăși cuvântul „șuncă” i-ar fi putut deranja pe delicații sirieni într-un fel în care bombardamentele, omorurile și torturile nu ar fi putut-o face.

Însă, în ce consta revolta la care îndemna reclama? Consta într-un model masculin, trecut de prima tinerețe dar care încerca în continuare să arate tânăr (poate era o vedetă rock îmbătrânită dar necunoscută mie) tatuat peste tot de la degetele mâinilor până la gât. În opinia mea, avea o față atât respingătoare, cât și prostească, deși nu părea de la natură lipsit de inteligență. Inteligența, totuși, face prostia și prostul gust cu atât mai dezgustătoare.

Apelul la revoltă era în sine semnificativ și de interes, deoarece se presupunea că revolta era în mod necesar o caracteristică bună, indiferent împotriva a ce era îndreptată, în cazul de față contra bunului simț și a bunului gust. O astfel de aprobare în sine a revoltei reprezintă o atitudine profund adolescentină, adică profund superficială, dacă mi se permite acest paradox. Poți fi superficial până la ultima fibră a ființei tale, iar acesta era un apel la o superficialitate adâncă.

Deși nu sunt împotriva revoltei ca atare (au fost și probabil vor fi multe lucruri împotriva cărora merită să te revolți, cum ar fi idioțeniile devenite ortodoxie), în absența unui obiect propriu zis simpla revoltă devine neatractivă, o simplă manifestare de egotism. Și totuși, în același timp, m-a captat o anumită tristețe a reclamei, dată de faptul că trăim într-o societate atât de sigură și lipsită de energie încât a te desfigura și a te abuza în această manieră oribilă, cum o fac milioane de oameni, trece drept revoltă. Cât de fragil trebuie să fie simțul personalității în cineva dacă se simte obligat să se distingă astfel! Mă simt norocos că nu am simțit niciodată o astfel de obligație și din cele mele vechi amintiri nu țin minte să îmi fi pus la îndoială propria personalitate, indiferent cât de nefericită s-a dovedit uneori.

Cât despre îndrăzneală, cum poate fi cineva îndemnat spre îndrăzneală pe drumul spre recuperarea bagajelor în Aeroportul din Geneva? Se pare că prin cumpărarea unui anume tip de ceas, fără îndoială, foarte scump, dar în ochii mei, nu foarte elegant: un aparat mare din oțel inoxidabil care poate fi folosit și pe post de box, și care îți spune la centime cât este ora în Finlanda.

Cultul ceasurilor scumpe îmi este complet străin. Dar nimic nu este, presupun, la fel de străin precum entuziasmul altora. Există, trebuie să recunosc, mai mulți entuziaști pentru ceasuri scumpe decât pentru tratatele medicale din secolul al XVIII-lea, un obiect de entuziasm minor pentru mine, și, presupun, că eu sunt acela care pare ciudat, nu entuziaștii pentru ceasuri care costă cât o căsuță.

Dar în ce tip de societate poate trece cumpărarea unui ceas drept un act de îndrăzneală? Singurul sens pe care îl văd este ca o persoană care nu își permite ceasul să-l achiziționeze prin credit. Ar fi o îndrăzneală și o prostie, cel puțin dacă ceasurile noi își pierd valoarea precum mașinile noi. Chiar și atunci, nu este foarte îndrăzneț, dacă prin îndrăzneț înțelegem ceva ce alții nu ar face foarte ușor.

A lua și a da credite fără măsură a devenit practic modelul economic al vremurilor noastre, de care depinde creșterea și chiar supraviețuirea economiilor noastre, iar în unele case din țările apusene există cel puțin un ceas scump luat pe datorie. Asta însă nu-i împiedică pe ceilalți membri ai gospodăriei să cumpere și să facă și mai multe datorii în weekenduri. Oscar Wilde a definit odată vânătoarea de vulpi ca inefabilul aflat în căutarea nemâncabilului. Shoppingul contemporan ar putea fi definit ca insolvența aflată în căutarea inutilului.

Acum, nici eu nu sunt vreun ascet când vine vorba de lucruri deținute. Fără să îmi propun asta, pare că am acumulat o mulțime de lucruri, 99% dintre ele nefiindu-mi de folos acum și probabil vreodată, și care îmi par ca o consoartă pentru mine. Am prea multe farfurii, șosete, căni, tigăi, stilouri, cravate, cuțite și furculițe, pahare, pantofi, ornamente, veioze, prosoape, ascuțitori, boluri, curele, hărți, scaune, pilote, pulovere, fețe de masă, pălării, fulare, mănuși, covoare, adaptoare pentru prize, cărți de vizită, albume de fotografii, vaze, reviste medicale vechi, jachete sport, pentru a numi doar câteva din lucrurile inutile pe care le dețin. Ce coșmar vor fi pentru urmașii mei!

Aceasta este o mică și singură consolare. Cel puțin ei vor regreta că eu am murit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *