Alegerea între rău și mai rău

03/07/2019 | de Theodore Dalrymple

Pedanții se bucură de greșeală, nu de adevăr, și tabără asupra ei ca niște paria asupra unor resturi. Am acasă cărți luate de la anticariat – sau preiubite, după cum înclină să le numească vânzătorii de obiecte la mâna a doua – în care pedanții au subliniat greșeli de ortografie, ca și cum căutarea unor astfel de erori ar fi fost principalul lor obiectiv de lectură. Un apostrof lipsă îl poate duce pe un pedant la un paroxism voluptos de furie. Cu indignare îndreptățită îi va alerta pe viitorii cititori cu privire la dezgustătoarea greșeală.

Fiind înclinat la rândul meu spre plăcerile pedanteriei, trebuie să mă controlez și să pun erorile în perspectivă. Citind recent o carte despre Sendero Luminoso, mișcarea de guerillă peruviană cu tendințe à la Pol Pot, „Calea Luminoasă” de Orin Starn și Miguel La Serna, am dat peste o eroare care ar fi încălzit inima oricărui pedant. Autorii numeau o epidemie de holeră care a lovit Peru în timpul insurgenței drept o „boală medievală”.

Holera nu era medievală. S-a răspândit din Bengal în Europa în primul sfert al secolului al XIX-lea. Prima apariție în Haiti, o țară despre care s-ar putea spune că este propice pentru dezastre, a fost în anul 2010, adusă de trupele de pace nepaleze ale ONU, care își aruncau murdăriile direct în apele de băut ale unei mari populații din Haiti. Din nefericire, Nepalul suferea de holeră la momentul în care trupele au fost trimise în Haiti.

Lumea a uitat în bună măsură de Sendero Luminoso, dar la un moment dat (între 1980 și 1992, anul în care liderul mișcării Abimael Guzman a fost capturat) a fost cea mai sinistră mișcare revoluționară din lume, la fel de fanatică precum islamiștii de astăzi. Am făcut o călătorie la Ayacucho, orașul din munți unde a debutat mișcarea, într-un moment în care părea plauzibil ca Sendoro să răstoarne guvernul demagogic și corupt al lui Alan Garcia. Dacă ar fi făcut-o, nu am dubii că lumea ar fi văzut o repunere în scenă a regimului Khmerilor Roșii, dar la o scară mult mai amplă. Era o lecție perfectă de politică: alegerea nu este de regulă între rău și bun, ci între rău și mai rău – în cazul de față mult, mult mai rău.

Am văzut lucruri îngrozitoare în Ayacucho, printre cele mai puțin înfiorătoare fiind un bordel organizat de armată în afara orașului, pentru soldați (…)

Am vorbit cu rude ale tinerilor dispăruți în armată sub suspiciunea că ar fi simpatizanți sau chiar membri activi ai Sendero. Un ofițer de armată a fost delegat să-i ajute să-și caute rudele, dar desigur că nimeni dintre cei dispăruți nu a fost găsit.

Însă de departe cele mai atroce fapte au fost comise de Sendero, a căror bestialitate devenise legendară. Când, doi ani mai târziu, am aflat că liderul și fondatorul Sendero, Guzman, a fost capturat, m-am bucurat pentru Peru, deși președintele Alberto Fujimori s-a dovedit foarte corupt. Acesta era doar rău în mod obișnuit. Guzman însă era rău la modul Pol Pot. Îmi amintesc ce mi-a spus un țăran peruan când l-am întrebat de ce l-a votat pe Fujimori: „L-am votat pentru că nu știam nimic despre el.” Există probabil multe motive mai rele pentru a vota pe cineva.

Pe drumul de întoarcere din Peru, s-a întâmplat să stau lângă un bărbat care lucra pentru Amnesty International. Această organizație, bună la început, a fost constituită pentru a sprijini prizonierii politici pașnici. Apoi, cum se întâmplă adesea, s-a extins și, dacă îmi este îngăduită o metaforă mixtă, și-a diluat mesajul.

Bărbatul era foarte plăcut și am început să stăm de vorbă. I-am spus ce am descoperit în legătură cu armata peruană iar el aproape că torcea de plăcere. Apoi i-am spus ce am văzut la Sendero și dintr-o dată a înghețat. Nu dorea să audă. În lumea sa, doar apărătorii status quo, nu mișcările revoluționare, puteau comite atrocități. A încetat să mai vorbească cu mine, iar eu am încetat să mai cred în imparțialitatea Amnestry.

Dintre toți liderii de gherilă, Guzman era cel mai puțin susceptibil a fi unul. Un grăsan plicticos a cărui proză te putea trimite la culcare după câteva propoziții.  Un produs dezrădăcinat al burgheziei, a reușit cumva să convingă o mână de intelectuali că el singurul deține cheia la toate problemele nu doar peruane, ci ale lumii întregi. În timp ce a trimis mii de oameni la moarte, el stătea ascuns la Lima într-un confort relativ, fără să manifeste nicio clipă vreo înclinație spre curaj.

Era, dacă vreți, predecesorul unui tip din ce în ce mai important: mediocrul ambițios. Mișcarea sa i-a înălțat un ridicol cult al personalității, fără să aibă multe dovezi de personalitate. Este un mister cum a reușit să-i seducă pe atâția.

Platforma sa de lansare, ca să zicem așa, era universitatea în care a fost profesor de filosofie. Universitatea din Ayacucho era suspendată din secolul al XVII-lea, dar guvernul peruan a decis să o repună în funcțiune ca un mijloc de a reabilita economia sărăcită a regiunii. Guzman le-a predat primilor țărani care făcuseră liceul. Erau animalele perfecte pentru furajul ideologic. Erau pregătiți și doritori să creadă în tipul de teorie maoistă conform căreia Ayacucho era centrul din care se vor răspândi valurile revoluționare ce vor cuprinde lumea.

Până să merg la Ayacucho am crezut naiv că răspândirea educației terțiare era întotdeauna și peste tot un semn al progresului social. Cu cât mai multă, cu atât mai bine. Pentru prima dată, am început să-mi dau seama că lucrurile nu stau în mod necesar așa. Nu există o clasă mai periculoasă decât cei care au primit o educație terțiară și care nu au nicio perspectivă pe care să o considere demnă de ei înșiși.

Traducere din engleză de la takimag.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *