Arta pierdută a învățatului serios

05/07/2019 | de Cheryl Lowe

La începutul secolului al XX-lea, Dorothy Sayers a dat naștere mișcării moderne pentru educație, într-un discurs mult citat, susținut la Oxford, în care a interpretat conceptele artelor liberale, gramatica, logica, retorica, în termeni de stadii ale învățării. Aceste stadii au dat structură și claritate procesului lung și cumva nedeslușit al educației K-12, dându-le profesorilor și studenților încrederea să pornească o revoluție în educație. Doamna Sayers a demonstrat, de asemenea, puterea retoricii: un adevăr simplu exprimat într-o formă de neuitat.

În timp ce încă încercăm să ne dăm seama cum exact să introducem aceste trei stadii și cum să beneficiem de întregul potențial al educației clasice, aș dori să sugerez a ne gândi la ceva de negândit: a introduce un alt stadiu înainte de trivium: stadiul primar. Stadiul primar, K-2 (etapa preșcolară – n.trad.), există în mod tradițional de mulți ani, dar nu s-a bucurat de atenția cuvenită din partea educatorilor clasici. S-a contopit, greșit în opinia mea, în stadiul gramaticii.

Ar fi bine să avem în vedere stadiul primar pentru a vedea cum putem îmbunătăți educația și a avea o fundație mai bună pentru triviumul care urmează (…)

Prima problemă de care ne lovim în educația primară este ce să facem cu grădinița, o fază de tranziție spre școală. Copilul de cinci ani nu este suficient de matur încât să stea locului și să se concentreze ca la școală. Soluția găsită de multe școli a fost să intercaleze cunoștințele cu multe jocuri și activități distractive pentru a umple ziua.

Dar un comentariu pe care l-am auzit în urmă cu mulți ani mi-a făcut inacceptabilă această teorie. Un învățător cu multă experiență s-a plâns mamei mele spunându-i că introducerea grădiniței a avut un efect negativ asupra elevilor: copiii care intrau la școală după un an de grădiniță se așteptau ca școala să fie o distracție. Drept consecință, învățătorii trebuiau să cheltuiască mai mult timp și energie pentru a-i învăța pe copii că școala nu este o joacă, ci o treabă serioasă. Pe vremuri, spunea învățătorul, copiii veneau la școală cu admirație. Acum vin cu așteptarea nerealistă că școala trebuie să fie o distracție, iar clasa întâi nu e un așa mare pas spre maturizare ci încă un an de școală care, din fericire, implică multe lucruri dintre care doar unele au legătură cu efortul școlar (…)

Grădinița a introdus în cultura noastră educațională o confuzie adâncă între metodele preșcolare de învățare și metodele formale.  Joaca și explorările sunt căile prin care copilul prerațional învață. Dar metodele potrivite pentru preșcolar au fost introduse, din nefericire, în clasele primare ca și cum ar exista un continuum între etapa preșcolară și cea școlară, fără nicio diferență.

Modelul de învățare preșcolar este acela al explorării. Copilul preșcolar învață prin joacă și întâmplare, prin cercetarea nesistematică a spațiului înconjurător. Educația formală se bazează pe un proces opus. Din momentul în care copilul este suficient de mare ca să învețe prin rațiune, el este capabil să dobândească instrumentele abstracte și artificiale ale învățării umane: literele și numerele. Metodele educației formale nu sunt joaca, explorarea și descoperirea, ci instrucția sistematică.

Modelul preșcolarului fericit care explorează și face descoperiri în mediul înconjurător cu ajutorul curiozității sale nestăvilite stă la baza metodei descoperirii folosită în educația progresistă. Educatorul progresist încearcă să-l convingă pe părintele inocent că doar prin continuarea acestor metode bucuria învățării poate fi păstrată pentru totdeauna în educație.

Aceasta este esența educației progresiste și reprezintă cea mai distructivă tendință din educația de astăzi. A infectat aerul pe care îl respirăm și există puțini educatori, chiar și printre cei clasici, care să nu fie afectați. Conceptul romantic de bucurie a învățării, specific vârstei preșcolare și aplicat ca model pentru educația formală, reprezintă cântecul de sirenă al educației progresiste.  Este complet lipsit de sens. (…)

În loc de a căuta să echivalăm învățătura cu distracția și explorarea, ar trebui să aducem în clasele noastre gravitas. Gravitas este elementul care lipsește cel mai mult din clasele noastre astăzi. Cultura americană este atât de superficială și orientată spre plăcere, încât nu mai știm ce reprezintă gravitas. Este un cuvânt pe care nu îl auzim des. Gravitas este un simț al responsabilității în legătură cu ceea ce facem (…)

Cum ar arăta gravitas într-o clasă primară? Gravitas nu înseamnă severitate sau un aer sumbru, ci seriozitate. Învățătorii noștri stau în fața clasei pe un podium, ca toți profesorii. La această vârstă, podiumul nu este un loc pentru a ține conferințe, ci mai degrabă un loc în care să fie puse materialele pentru învățat astfel încât educatorul să fie organizat și să predea eficient. Toate băncile sunt orientate cu fața spre podium ca și elevii, cărora profesorul le dă aceeași temă. Școlarii fac activități și jocuri pentru a învăța anumite deprinderi, dar clasa este în permanență liniștită și ordonată, deoarece toți sunt implicați într-o activitate cu un scop anume.

Doar cu ajutorul gravitas putem aduce înapoi respectul pentru educație și în același timp să facem din educația primară un model de excelență adevărată. Gravitas este preocupată nu doar de atmosfera școlară, ci și de curriculum. Cred că gravitas în școala primară înseamnă a lua foarte în serios deprinderea abilităților fundamentale ale cititului, scrisului și aritmeticii. Le spun adesea învățătorilor că ei fac cea mai importantă muncă din școală și că tot ceea ce realizăm noi în anii de după depinde de munca lor în acei ani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *