Recuperarea artelor: de la grădină la oraș

19/07/2019 | de Jonathan Pageau

Există multe lucruri pe care le cunoaștem intuitiv și pe care le prindem datorită vieții în rugăciune și liturghie, iar adesea cuvintele ne abandonează când trebuie să le explicăm. Acest lucru poate fi adevărat pentru arhitectura tradițională, pentru cântare, pentru designul iconostasului sau pentru mirosul tămâii. Este ceva normal și sănătos, dar istoria ne-a învățat, de asemenea, prin secolele care ne-au precedat, că excesul, confuzia, ostentativul și erezia fățișă se pot strecura rapid în biserică, în viața ei liturgică și astfel înlocuiesc formele tradiționale. Avem nevoie, astăzi mai mult decât oricând, de a înțelege motivul fundamental pentru care arta liturgică este făcută într-un anume fel, de ce este centripetă, ierarhică, echilibrată și ordonată în spațiu, de ce valoarea sa ornamentală nu ar trebui niciodată să umbrească forma și funcția sa. Vom ajunge și la detalii, dar mai înainte de toate trebuie să avem o idee generală despre techne în istoria umanității.

Povestea artelor în înțelesul tradițional este povestea abilității și dorinței umane de a realiza lucruri și putem urmări această poveste în Scripturi și la Părinți. Povestea este una foarte tainică deoarece se mișcă pe linia dintre moarte și mântuire. Din acest motiv, vom vedea simbolismul său mutându-se înainte și înapoi sau mai degrabă mergând de la blestemul lui Adam și Cain la Noua Creație glorioasă.

În înțeles patristic, techne este asociat cu „hainele de piele”. Hainele de piele sunt veștmintele pe care Dumnezeu le-a dat Omului pentru a-l proteja de consecințele căderii. Sunt „făcute din moarte” dar sunt și o protecție împotriva morții. La Părinți, aceste veștminte reprezintă tot ceea ce este adăugat naturii noastre originare pentru a ne proteja.  Ele sunt existența noastră biologică muritoare, atașamentul nostru de animalitate, dar în același timp toată activitatea umană, artele, politice, dreptul.

Teologul Panayiotis Nellas, în excelenta sa carte „Omul – animal îndumnezeit” descrie artele și cunoașterea aplicată general ca un exemplu de astfel de accesorii ale pielii. Nellas îl parafrazează pe Sf. Ioan Gură de Aur: „înainte de cădere omul nu avea nevoie nici de orașe, nici de arte și meșteșuguri, nici de acoperământul hainelor. Erau pe atunci inutile, însă după, ele au devenit necesare din cauza neputinței noastre. Și nu doar aceste lucruri ci tot restul… întreaga mulțime de necesități. Și moartea a venit cu toate aceste lucruri, târându-le după ea.”

Acesta este, desigur, conceptul de supliment. Ideea de supliment, a relației dintre moarte și acest supliment este una foarte veche și contemporană în același timp, și și-a făcut o reapariție faimoasă în lectura pe care Jacques Derrida i-a dat-o dialogului platonician Phaidros. În eseul său, Derrida discută viziunea lui Platon asupra scrisului ca „pharmakon”, cuvânt care înseamnă atât boală cât și remediu. Scrisul, așa cum este prezentat de Socrate în Phaidros, fiind ceva exterior logosului, adaugă ceva memoriei în același timp în care reduce memoria efectivă. Este simultan un blestem și o binecuvântare.  Această idee apare frecvent în tradiția ortodoxă. De pildă, Sf. Ioan Scărarul citează un pustnic care spunea: „Se întâmplă că am căzut într-un păcat foarte grav. Dar din moment ce nu aveam obiceiul să ascund un șarpe în adâncurile inimii, l-am luat de coadă și am descoperit imediat un doctor.”

Aceasta este ideea pe care trebuie să o avem în minte, acest concept legat de supliment, a lui techne ca ceva care este adăugat la ceea ce este natural pentru a-i mări puterea, dar care este în același timp cauza pentru ceea ce lipsește. Poate suna ciudat la prima vedere, dar în realitate ne lovim de acest lucru mai tot timpul. Tehnologia ne simplifică întotdeauna viețile în timp ce ne face dependenți tocmai de soluțiile pe care ni le propune. Astfel, deși o cutie de chibrituri este o soluție excelentă pentru cine dorește să aprindă un foc, cine mai știe astăzi să facă un foc fără chibrituri?

Și astfel, întorcându-ne la povestea biblică, descoperim că techne este asociat cu blestemul lui Cain, dar lumea este mântuită de un tâmplar, care, construind o corabie mare, poate proteja sămânța lumii de moarte. Arca conține toate simbolurile legate de hainele de piele, fiind o protecție artificială, un „înveliș” plasat în jurul vieții pentru a o proteja. Desigur că știm cu toții că Arca a fost un simbol tradițional al Bisericii (chiar cuvântul „navă”, partea din biserică unde stau credincioșii înseamnă „barcă”).

Dar, când colo, ce să vezi, simbolismul lui tehcne ne scapă din nou, pentru că ce urmează după istoria potopului?  Urmează povestea Turnului Babel, când oamenii, după ce au învățat să facă mortar și cărămizi, vor să le folosească pentru a se înălța și a fi ca Dumnezeu. Și astfel, după ce lumea a fost salvată de techne, devine sursa celui de-al doilea blestem al umanității. Și de aici încolo, Biblia înfățișează techne ca îndoielnică, periculoasă și având legătură cu exteriorul.

Aici este momentul în care trebuie să ne reamintim că Hristos a fost numit tâmplar. Oamenii întrebau: „Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi? Şi se sminteau întru El.” Dacă ne uităm mai cu atenție la text vedem că în realitate Hristos este numit „Tekton”, un termen mai general care desemnează pe cineva care practică techne, un meșteșugar, chiar un artist. De asemenea, nu ar trebui să fim surprinși că evreii erau smintiți, dat fiind tot ceea ce era legat de înțelegerea lui Techne.

Așadar, de ce este Hristos numit un artist? Când cineva se uită asupra înțelegerii Techne atât la greci cât și la evrei, descoperă cum aplica asta la Hristos, deoarece Întruparea este într-un fel „cunoaștere aplicată”, deja o sminteală pentru superioritatea absolută a „ideilor pure”. În Persoana lui Iisus Hristos, nu descoperim urmele și păpușile din peștera lui Platon, ci revelarea deplină a infinitului în finit. Este Sophia care unește complet episteme cu techne. Întruparea unește capacitatea omului de a „transforma” Creația cu însăși Creatorul, Hristos fiind Creator ca Logos și Artist ca Om.

Pentru evrei noțiunea de techne era legată de moarte și corupție, însă pentru creștini ea este asociată îndeaproape cu misterul morții, cu felul în care hainele stricăcioase de piele sunt într-un final făcute a fi nestricăcioase, cum ceea ce este exterior, învelișul mort, devine lăcaș al lui Dumnezeu. Vom vedea mereu cum în creștinism lucrurile sunt reinterpretate, cum moartea și consecințele sale sunt întoarse împotriva lor însele pentru a crea o nouă viață. Căci chiar și în slujirea noastră ortodoxă știm cu toții că liturghia înseamnă „muncă în slujba poporului”, dar ne dăm seama oare că munca însăși este o urmare a blestemului din Grădina Raiului!?

Odată cu Hristos mergând spre moarte ajungem la finalul acestui proces început cu Căderea, cu moartea pe moarte călcând. Acest proces al morții a început marele ciclu al umanității în care cunoașterea binelui și a răului a devenit motorul care mișcă istoria. În istorie, putem vedea techne, artele care se mișcă misterios înainte și înapoi pe marginile morții și mântuirii. Dar, în final, în venirea glorioasă, ceea ce este interior și curat va fi unit deplin cu ceea ce este exterior și tehnic, deoarece nu ne vom îndrepta în cele din urmă spre o grădină, ci spre copacul vieții care va fi înconjurat de un oraș glorios, de Ierusalimul Ceresc care va apărea ca o mare taină. Este drumul inocenței spre cunoaștere, care deși la început a fost o cădere va fi într-o zi întregirea noastră. Și mai știm de asemenea că Ierusalimul Ceresc este deja acolo pentru cei care îl pot vedea. La fel cum suntem chemați să ne împărtășim din Înviere prin iubire, închinarea în Biserică, liturghia, icoanele, sfintele moaște și toate artele liturgice pot deveni întrezăriri și pregustări ale  schimbării supreme a morții în glorie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *