Cerul și Pământul în icoană

Posibilitatea unirii Raiului cu Pământul își are rădăcinile în definiția hristologică a Bisericii, în dualitatea naturilor divină și umană unite într-o singură persoană. Chiar înainte de a ne analiza exemple specifice de icoane, posibilitatea creștină a icoanei însăși este deja o „icoană”, este deja o imagine a lui Hristos care unește Raiul și Pământul. Aceasta are o semnificație aparte deoarece spre deosebire de muzică, liturghie sau poezie, icoanele reprezintă o experiență în întregime spațială, care, la fel ca toate imaginile, se prezintă pe sine complet, într-o „fracțiune de secundă”. Din acest motiv, analogia spațială a relației dintre Rai și Pământ este prinsă mai imediat și mai explicit în icoană decât în celelalte arte liturgice. Icoana aparține acelor locuri unde scandalul întrupării se vede cel mai direct, ceea ce reprezintă probabil unul dintre motivele pentru care icoana a fost sursa unor mari sărbători și conflicte în istoria creștinătății. Putem spune că de-a lungul întregii vieți a Bisericii, „abilitatea de a uni tărâmul cerului și al pământului a rămas cheia pentru taina teologică a icoanelor și le-a permis să îndure cele mai dure tulburări teologice, psihologice și emoționale.”

Și astfel, în însăși structura icoanei, relația dintre Rai și Pământ este prezentă vizibil, prezentă în cea mai simplă și evidentă formă, atât de simplă încât semnificația sa profundă poate fi trecută ușor cu vederea. În multe icoane, în special în cele care reprezintă scene, precum icoanele de sărbătoare, de pildă, spațiul vizual este organizat într-o ierarhie simplă. Raiul este deasupra, Pământul dedesubt, iar lumea umple spațiul dintre. Partea de sus a icoanei devine limita lumii vizibile și „cuantificabile”, care conduce la un adevăr duhovnicesc invizibil – Raiul în sensul metafizic de „act” pur sau de „logoi” invizibil. Partea de jos a icoanei devine limita a ceea ce am putea numi „lumea” vizibil ordonată, care conduce la anarhia de jos  – Pământul în sensul metafizic de „potențialitate” pură sau de „materie” invizibilă. Hades, moartea și toate misterelor sunt jos, iar îngerii, teofaniile și lumina divină vin din ceruri. Totul între susul și josul icoanei este lumea însăși, Cosmosul creat care poate fi accesat prin imagine și simbol. Iar acel Cosmos este el însuși astfel organizat pentru a arăta tocmai relația dintre Rai și Pământ, așa încât ceea ce este vizbil deasupra în icoană ne poate arăta adesea Cerurile invizibile, în timp ce, ceea ce este în mod vizibil în josul icoanei ne poate arăta Pământul invizibil.

Putem formula un adevăr simplu general (deși există întotdeauna excepții): icoana este organizată ca o scară, iar prin descrierea directă a spațiului ierarhic ne arată ce se înțelege prin Rai și Pământ, ne arată DE CE spunem că Dumnezeu este în Ceruri și de ce spunem că Iadul este în Pământ. Unii ar putea spune că nu fac altceva decât să multiplic cuvintele pentru a afirma o evidență, dar acesta este momentul în care trebuie să-l avertizez pe cititor din nou cu privire la cosmologia noastră schizofrenică. Trebuie să-i reamintesc cititorului că majoritatea celor dintre noi, în majoritatea timpului, trăiesc într-o lume în care sateliții TV și avioanele sunt în Ceruri și am încetat să mai vedem cum Cerurile vizibile sunt imaginea adevărului duhovnicesc invizibil. Icoana face ceea ce știința modernă nu poate, și anume nu încearcă să ne dea o descriere tehnică a unui spațiu și a unei mișcări pe care nu le putem experimenta fără idealizări complexe și mașini performante, mai degrabă încearcă să ne arate înțelesul, motivul pentru cea mai directă experiență umană.

Trebuie să fim conștienți de acest lucru, deoarece auzim adesea că icoana reprezintă  realitatea „transfigurată”, că reprezintă adevărul „duhovnicesc”, dar acest gen de afirmații pot deveni adeseori facile și vorbe goale care ne împiedică să vedem ce se află, de fapt, într-o icoană. Afirmațiile noastre despre icoane ca „ferestre” către Ceruri pot deveni o privire prin fereastră care ne face să ne gândim că vedem fără să fim nevoiți în realitate să privim.  Doar dacă privim cu ochi smeriți atât la icoană cât și la lumea dimprejurul nostru, s-ar putea să începem să vedem Lumina Raiului care luminează prin spațiul dens al Pământului.