Întoarcerea la Orașul de Aur

08/08/2019 | de David Brussat

Nu glumesc. Cineva mi-a scris ieri şi mi-a sugerat să citesc o carte scrisă de Henry Hope Reed, „Orașul de aur”. „Curios, dar fix asta citesc acum”, i-am răspuns. Este, cred, a treia sau a patra oară când citesc capodopera lui Henry Reed, care, probabil, își datorează faima suprapunerii unor fotografii cu clădiri clasice și moderne din New York. Argumentul său împotriva „Modernului”, cum îl numea el, era direct și avea o forță sublimă, o poză valorând cât… etc. Dar a furnizat și cuvinte.

Un pasaj de la pagina 54 trebuie citit cu o doză de melancolie. Este acolo o presimțire a colapsului iminent al „Modernului”, care, la data la care a fost publicată cartea, în 1959, eliminase clasicismul din establishmentul arhitectural. Din păcate, optimismul lui Reed a fost prematur:

„Deja această modă își are propria academie, cu mult mai rigidă și mai ortodoxă decât vechea academie clasică. Cu o singură excepție, educația în școlile de arhitectură ale țării se limitează la abordarea „forma urmează funcției”. Manualele au fost scrise în acord cu chingile moderne, iar recent, o viziune emasculată a istoriei a fost permisă pentru a face loc originalității de astăzi. Dar cu toate acestea, în pofida întregii lor ortodoxii și puteri, bine poziționați cum sunt în funcțiile cheie din muzee, firme de arhitectură și școli, moderniștii rămân neliniștiți. Împotriva cui își pot ridica săbiile acești eroi ai „revoluției permanente”? Nu este totul atât de confortabil în birourile goale al căror aspect este el însuși un semn de slăbiciune. Disprețul lor pentru trecut și pentru lume, după cum mi-a mărturisit un trustee al Academiei Americane din Roma, este cea mai bună ilustrare a faptului că suntem martorii unei nebunii de scurtă durată. Fără îndoială că va fi multă agitație când se va produce schimbarea, dar asta nu va opri venirea unei noi arhitecturi, noi picturi și noi sculpturi, atunci când gustul, în sensul tradițional, i.e. cunoașterea celor mai bune exemple ale artei clasice, va fi din nou dominant. ”

Poate că este o greșeală să scoatem în evidență aceste cuvinte. Puterea moderniștilor asupra industriei s-a intensificat considerabil de când Reed a scris această carte. A murit în 2013, trăind suficient încât să vadă ce a urmat și cum. Părinții fondatori ai modernismului – Mies, Gropius, Corbusier – erau naturi dictatoriale, iar ADN-ul lor a infectat a doua, a treia și a patra generație de arhitecți moderniști, chiar dacă puțini arhitecți practicanți sunt conștienți de acest lucru.

De fiecare dată când proiectează o clădire modernistă, ei exprimă principiile retrograde ale modernismului, inculcate în lucrările lor și care probabil i-ar pune pe gânduri dacă ar fi mai auto-reflexivi.

Încetul cu încetul, totuși, ei par să devină mai conștienți, deoarece forța adevărului crește și ea. Frumusețea naturală și sustenabilitatea tradiției, cu baza ei în știință, devine din ce în ce mai binecunoscută. Publicul începe să învețe că preferința pentru o casă care arată ca o casă nu reprezintă doar o „chestiune de gust”. Din ce în ce mai mulți tineri își fac o carieră în arte și meșteșuguri apropiate de designul clasic. Greaua bătălie pentru o curiculă mai tradițională în școlile de arhitectură are un impact. Comenzile, care cresc încet, pentru proiecte tradiționale ajută la succesul unor firme de arhitectură cu profil tradițional. Fiecare nou proiect tradițional ajută publicul să înțeleagă că frumusețea este posibilă și astăzi și nu este, după cum insistă moderniștii, o relicvă a trecutului. Aceste tendințe forțează istoria, discursul și practica arhitecturală către o schimbare ciclică suprimată nenatural.

Crima va ieși la iveală.

Odată cu trecerea timpului, Henry Reed se va răsuci mai puțin în mormânt.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *