Un ev întunecat cultural

12/08/2019 | de Roger Scruton

Vocile conservatoare au avut întotdeauna locul lor în viața intelectuală a Marii Britanii. De la Burke și Hume la Maitland și Oakeshott, filosofii britanici au oferit o reflecție neîntreruptă asupra moștenirii culturale și sociale, cu scopul de a înțelege ideea fundamentală pe care s-a construit conservatorismul – ideea de apartenență. Au accentuat ideea că obiectivul vieții noastre pământești nu este acela de a reface lumea ci de a-i aparține, iar adevăratele virtuți politice sunt răbdarea, înțelegerea și smerenia, mai degrabă decât indignarea sau furia revoluționară.

Vocea conservatorilor s-a auzit limpede la Cambridge, acolo unde am studiat în anii ‘60. Am absorbit din atmosfera acelei universități o concepție unică asupra ordinii sociale, în care ideea de drept jurisprudențial („common-law”), excentricitatea aristocratică și o mefiență față de eșaloanele superioare ale statului erau legate împreună într-un nod inextricabil.

Am fost învățat că ordinea socială este proprietatea persoanelor obișnuite și nu apanajul statului. Încercarea fasciștilor și comuniștilor de a o confisca a fost sortită eșecului, iar datoria noastră era atât de a restaura moștenirea noastră culturală, cât și de a o reafirma ca fiind a noastră.

Am învățata această lecție de la Cambridge de la morocănosul Maurice Cowling. Alții au deprins-o de la F.R. Leavis, unii de la profesori mai tineri (John Casey la engleză, Michael Tanner la filosofie, Norman Stone la istorie), cu toții văzând în curiculă o moștenire culturală. Nu am acceptat acest testament ca o dogmă, ci am fost încurajați să-l absorbim și în același timp să-l chestionăm. Am învățat că lecțiile istoriei sunt departe de a fi simple (…)

Printre cei mai provocatori dintre mentorii mei s-a numărat Norman Stone, istoricul din Glasgow a cărui abilitate de a transmite o imagine generală a faptelor a reprezentat pentru studenții săi o învățătură trainică. Norman era un apărător puternic și ironic al identității noastre moștenite, dar ca scoțian înțelegea că această identitate are mai multe straturi: un scoțian nu este forțat să aleagă între a fi scoțian și a fi britanic, mai mult decât este forțat să aleagă între whisky și vin – Norman fiind, în materie de alcool, un susținător ale unei comunități fără granițe între cei iluminați. Avea o cunoaștere profundă a imperiilor europene, o dragoste pentru Austro-Ungaria și o dexteritate remarcabilă în limbile central-europene. A fost un exemplu pentru implicarea imaginativă în alte culturi, care era cu atât mai impresionantă în contextul ironiei sarcastice cu care înțepa iluziile noastre patriotice.

Când, câțiva ani mai târziu, m-am alăturat luptei împotriva comunismului, am colaborat cu Norman, a cărui viziune istorică îi dădea posibilitatea să înțeleagă negura spirituală de dincolo de suprafața malignă a Imperiului Sovietic. Identitatea națională, învăța el, este de primă importanță; dar este întotdeauna parte a unei comunități mai largi în care forțele legale, spirituale și lingvistice fac și refac țesutul social. Am călătorit cu el în Polonia comunistă, unde mi-a arătat viața ascunsă din spatele epidermei poluate.

Educația mea la Cambridge a fost completată de acele călătorii efectuate în spatele cortinei de fier. Am ajuns să descopăr că, în cazul în care cercetarea liberă nu este susținută de universități și de media, vocea conservatoare va fi redusă la tăcere. Rezultatul va fi o formă de paralizie totalitară pe care am observat-o în Europa de Est.

Reflectând asupra recentelor vânători de vrăjitoare, inclusiv a mea, am fost cu deosebire șocat de scrisorile de denunț care au devenit acum o practică firească în universitățile noastre. Scrisorile, cu multe semnături, împotriva lui Jordan Peterson și Noah Carl, au exclus doi importanți dizidenți de la Universitatea din Cambridge. Mi-am reamintit de petițiile pe care cadrele universitare erau forțate să le scrie în țările comuniste, cerând pedepsirea colegilor lor dizidenți. Dar aceste noi denunțuri sunt cu atât mai dezgustătoare cu cât semnatarii nu au lângă ei securitatea care să le îndrume stiloul. Acuzatorii sunt entuziaști, inspirați de o ideologie care vede în atitudinile și punctele de vedere conservatoare un rău care nu trebuie discutat, ci eliminat.

După ce am supraviețuit cu greu unui proces politic stângist, fără niciun fel de sprijin din partea ologului guvern conservator condus de doamna May, mă simt un pic neliniștit față de schimbarea de cultură publică din această țară. Ideea unei crime de gândire are deja o anumită istorie la noi, desigur. Obișnuiam să privim uimiți la procesele staliniste, în care victimelor, condamnate pentru deviaționism, idealism burghez, „neo-shellingism”, imperialism sionist sau orice altceva, li se dădea un scurt prilej pentru a-și mărturisi entuziast vina, înainte de a fi duse în fața plutonului de execuție pentru a fi executate. Unde erau dovezile, întrebam noi, și care era, mai precis, vina?

Astăzi vedem gânditori respectabili acuzați de rasism, sexism, homofobie, transfobie, islamofobie și o mulțime de alte păcate de gândire, pe baza unui cuvânt scos din context, a unei prietenii de mult uitate sau, ca în cazul lui Jordan Peterson, a unei fotografii care dovedește că ești în stare să stai lângă cineva care poartă un tricou greșit. Pedepsele sunt blânde în comparație cu procesele de la Moscova. Dar sunt suficient de dure, după cum ne-am dat seama pe propria noastră piele atât eu, cât și Jordan Peterson. Și, în fiecare caz, nu există apărare, deoarece fiecare încercare de a te apăra înseamnă o nouă acuzare. Dacă arăți cum crimele de gândire sunt făcute să însemne orice vrea acuzatorul să însemne, atunci aceasta este o dovadă certă că ești vinovat.
Îmi pare că intrăm într-o întunericime culturală, în care argumentul rațional și respectul pentru oponent dispar din discursul public și în care din ce în ce mai mult nu mai este permis decât un singur punct de vedere, concomitent cu un permis în alb de a persecuta toți ereticii care nu se conformează. În opinia mea, această schimbare simbolizează moartea culturii noastre politice și ascensiunea în locul ei a unei religii fără Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *