Școala le face rău copiilor

09/09/2019 | de John Holt

Aproape fiecare copil care pune primul pas într-o școală este mai isteț, mai curios, mai puțin temător față de ce nu știe, mai capabil să descopere și să își dea seama de lucruri, mai încrezător, mai stăruitor și independent decât va fi vreodată în anii săi de școală. Deja, fiind foarte atent și interacționând cu lumea și cu oamenii din jur și fără niciun fel de educație formală, el a reușit o sarcină mult mai dificilă, complicată și abstractă decât tot ceea ce i se va cere la școală sau decât au făcut profesorii săi în timpul lungilor ore. El a rezolvat problema limbii. A descoperit-o – bebelușii nici măcar nu știu că există limba – și a descoperit cum funcționează și a învățat să o folosească. A reușit asta explorând, experimentând, dezvoltând propriul model de gramatică a limbajului, încercând să vadă cum funcționează, schimbând-o gradual și rafinând-o până când a mers. Și în timp ce a făcut asta, a învățat și alte lucruri, inclusiv multe dintre „conceptele” pe care care școlile cred că doar ele le pot preda, și multe altele mult mai complicate decât cele pe care încearcă școlile să le predea copilului.

Și iată-l cum vine, acest copil curios, răbdător, determinat, energic și abil. Îl așezăm într-o bancă și ce îl învățăm? Îl învățăm multe lucruri. În primul rând îl învățăm că viața este un lucru separat de educație. „Vii la școală ca să înveți”, îi spunem, de parcă el nu ar fi mai învățat înainte, ca și cum viața ar fi într-o parte, iar educația în alta, ca și cum nu ar exista vreo legătură între ele. Al doilea lucru predat: copilul nu poate fi considerat responsabil să învețe și nu se pricepe la asta. Tot ceea ce predăm despre citit, o sarcină mult mai simplă decât multele dintre cele pe care copilul le-a învățat deja, îi spune elevului: „Dacă nu te vom face să citești, nu vei citi, și dacă nu o vei face exact cum spunem noi să o faci, nu vei citi.” Pe scurt, el ajunge să simtă că învățatul reprezintă un proces pasiv, ceva ce altcineva îți face ție, în loc de ceva ce faci tu pentru tine.

În multe alte feluri, copilul învață că el nu are nicio importanță, că nu prezintă nicio încredere, că este bun doar să asculte ordinele celorlalți, o foaie goală pe care alți oameni pot să scrie. Oh da, facem o mulțime de zgomot plăcut în școli pe seama respectului pentru copil și a diferențelor individuale șamd. Dar faptele noastre, spre deosebire de vorbele noastre, îi spun copilului: „experiența ta, preocupările tale, nevoile tale, ceea ce știi, ceea ce dorești, ceea ce te miră, ceea ce speri, ceea ce te înfricoșează, ceea ce îți place și ceea ce nu îți place, la ce ești bun și la ce ești mai puțin bun – toate acestea nu au nici cea mai mică importanță și nu contează la nimic. Ceea ce contează aici – și acesta este singurul lucru care contează – este ceea ce noi știm, ceea ce noi considerăm că este important, ceea ce noi dorim să faci, să gândești și să fii.” Copilul învață repede să nu pună întrebări – profesorul nu se află acolo pentru a-i satisface curiozitatea. Odată ce a învățat să-și reprime curiozitatea, învață repede să îi fie rușine cu ea. Neprimind nicio șansă de a afla cine este – și de a-și forma acea persoană, oricine ar fi – el ajunge rapid să accepte evaluarea pe care adulții i-o fac.

Învață multe alte lucruri. Învață că a greși, a fi nesigur, confuz reprezintă o crimă. Școala dorește răspunsuri corecte, iar el învață nenumărate strategii pentru a smulge aceste răspunsuri de la profesor, pentru a-l face să creadă că știe ceea ce el nu știe. Învață să se ascundă, să blufeze, să înșele, să mintă. Învață să fie leneș! Înainte de a veni la școală, muncea ore în șir fără să se oprească, de unul singur, fără niciun gând la recompensă, încercând să-și dea seama de lumea în care trăiește și devenind competent în această îndeletnicire.

În școală el învață, ca orice răcan, cum să se fofileze, cum să nu muncească când sergentul se uită în altă direcție, cum să știe când el se uită, cum să-l facă să creadă că muncește când se uită. Învață că în viața reală nu faci nimic dacă nu ești mituit, agresat, forțat să o faci, că nimic nu merită făcut de dragul său, sau dacă este, nu poate fi făcut în școală. Învață să fie plictisit, să lucreze doar cu o mică parte din capul său, să fugă de realitatea înconjurătoare în reverii și fantezii – dar nu ca în fanteziile din anii preșcolari, în care el juca o parte foarte activă.

Copilul vine la școală curios despre alți oameni, mai ales despre alți copii, iar școala îl învață să fie indiferent. Cel mai interesant lucru din clasă – adesea singurul lucru interesant lucru de acolo – sunt ceilalți copii, dar el trebuie să pretindă că acești copii, din jurul lui, nu sunt în realitate acolo. Nu poate interacționa cu ei, vorbi cu ei, nu le poate zâmbi.

În fapt, el învață cum să trăiască fără să acorde atenție la ceea ce se întâmplă în jurul său. Poți spune că școala reprezintă o lungă lecție despre cum să te închizi în tine, ceea ce s-ar putea să reprezinte un motiv pentru care atât de mulți tineri care caută atenția lumii și răspunsul ei, pe care l-au avut atunci când erau mici, ajung să creadă că pot găsi asta doar în droguri. Pe lângă faptul că este plictisitoare, școala este aproape întotdeauna urâtă, rece și inumană.

Și astfel, în acest loc insipid și urât, în care nimeni nu spune vreodată ceva foarte adevărat, unde toată lumea joacă un fel de rol, ca într-o șaradă în care profesorii nu au mai multă libertate de a răspunde onest elevilor decât au elevii în a le răspunde onest profesorilor, unde aerul este încărcat de suspiciune și neliniște, copilul învață să trăiască într-o confuzie, salvându-și energiile pentru acele mici părți din viața sa care sunt prea triviale pentru ca adulții să-și bată capul cu ele, și astfel rămân ale sale. Este o curiozitate a naturii acel copil care a trecut prin școală și și-a păstrat mare parte din curiozitatea sa, independența sa, simțul demnității personale, competența și importanța sa (…)

Trebuie să-i scoatem pe copii din școli și să le dăm o șansă  să învețe la prima mână despre lume. Este o idee foarte recentă și foarte nebunească aceea ce a-i învăța pe tineri despre lumea în care trăiesc separându-i de ea și închizându-i în niște cutii de cărămidă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *