Adevărul urât

10/09/2019 | de Theodore Dalrymple

Există ceva ciudat în privința urâțeniei moderne: este militantă și caută să facă prozeliți, și nu reprezintă doar rezultatul lipsei de gândire, al sărăciei, al lipsei de abilități șamd. Ar putea fi numită mai bine ideologică. Nu este atât consecința prostului gust cât opoziția, ca un deziderat, la bunul gust. Am observat asta de mai multe ori, dar mi-a fost reamintită cu putere când mi-am deschis ziarul francez ieri și am văzut o juxtapunere revelatoare, fiecare că era intenționată, fie că nu.

Titlul spunea: „Europa (adică Uniunea Europeană, nu expresia geografică) este o utopie necesară pentru stânga”, iar materialul era un interviu cu acel în aparență veșnic și indestructibil student revoluționar Daniel Cohn-Bendit. Fotografia mare care însoțea interviul era cu Piața Exarchia din Atena, descrisă în explicația foto ca fiind o zonă boemă și nonconformistă.

Poza prezenta o clădire în cel mai bun stil fascisto-beton, inițiat de Le Corbusier, structura sa hidoasă fiind acoperită – nu putem spune desfigurată, deoarece asta ar însemna să vorbim de o suprafață care poate fi mult înrăutățită față de starea sa inițială – cu mâzgălituri graffiti. Era o imagine de o urâțenie atât de inumană și înspăimântătoare încât orbirea însăși, prin comparație, ar fi fost o binecuvântare.

Pentru oricine înzestrat cu o minimă sensibilitate estetică, imaginea aducea mai degrabă a iad decât a utopie, dar o lume cu o asemenea urâțenie este totuși un fel de utopie pentru cei care apreciază mai mult decât orice ceea ce ei numesc justiție socială, deoarece, în timp ce urâțenia este democratică, fiind la îndemâna tuturor, frumusețea este aristocratică sau cel puțin elitistă, fiind accesibilă doar unei minorități, chiar și în cele mai bune circumstanțe.

Există și alte avantaje ale urâțeniei față de frumusețe. Nu presupune, de pildă, niciun efort și nicio întreținere; sporește odată cu neglijența. Pe de altă parte, frumusețea impune o disciplină și o reținere din partea celor care o posedă. Aceasta implică îmbrăcămintea, desigur. Pe ultima pagina a aceluiași ziar se afla o fotografie a unui activist pentru o utilizare cât mai economică a energiei (un scop nu de disprețuit în sine), care era îmbrăcat, bănuiesc că principial, ca și cum abia ar fi căzut din pat după un somn de două ore după ce a petrecut o noapte întreagă.

Câtă vreme există mizerie în lume, cei obsedați de justiția socială se simt obligați nu doar să o trăiască ei înșiși, cel puțin o vreme „ca pe o măsură de minimă solidaritate cu aceia mai puțin norocoși decât ei”, ci şi, de asemenea, să o răspândească uniform. Frumusețea a fost întotdeauna asociată cu inegalitatea, mare parte din inegalitate fiind ilegitimă chiar și din punctul de vedere al celor mai reacționari dintre antiegalitariști, într-adevăr, produsul cele mai evidente și brutale spolieri.

Iar în timp ce frumusețea pentru toți pare o sarcină imposibilă, urâțenia pentru toți este foarte la îndemână. La un moment dat am trăit într-unul din acele urâte orașe, deunăzi industriale, care prisosesc în Anglia într-o proporție necunoscută în vreo altă țară europeană, a cărui zonă delicată, plină de case de secol XIX ridicate pentru burghezia industrială în ecloziune, a fost distrusă complet și pentru totdeauna de construcția în mijlocul ei a unor așa numite locuințe sociale. Era greu să nu crezi că scopul principal al construcției a fost de a distruge frumusețea în care o mică parte din populație trăia, din moment ce existau multe alte locuri în care locuințele sociale, un fel de ferme cu baterii pentru patologia socială, puteau fi ridicate. Până când nu vor putea să trăiască toți frumos, ceea ce este o „imposibilitate”, nimeni nu are dreptul să o facă. Dreptatea, prin care se înțelege egalitatea veniturilor, cere răspândirea universală a gunoaielor, distrugerea tuturor formelor exterioare de distincție. Utopia celor obsedați de justiția socială este o formă de libertinism ascetic: ascetic în ceea ce privește aparențele exterioare, libertin în ceea ce privește comportamentul personal.

Există ceva de felul unei frumuseți ascetice sau austere: este ceea ce îmi place la arhitectura spaniolă dintr-o anumită perioadă. Dar ascetismul entuziaștilor pentru justiție socială merge mult mai departe sau mai adânc decât ascetismul spaniol: interzice chiar și aspirația spre frumos, fiind convins că o astfel de aspirație fie va spori nedreptatea și inegalitatea din lume, fie va reintroduce ceea ce a fost odată eliminat. Așadar, totul trebuie să fie supus impulsului spre urâțenie: Piața Exarchia așa cum este fotografiată în ziar este, din acest motive, un model de imitat, mai degrabă decât o avertizare pentru ceea ce trebuie evitat. O lume de clădiri din beton mari care se fărâmă, acoperite de graffiti – acesta este idealul urban pe care ziarul îl sugerează audienței sale formată în mare parte din obsedați de justiție socială.

O astfel de lume nu va rezulta, însă, niciodată, pentru că apetența pentru o astfel de lume nu este nici universală, nici de durată, nici în întregime sinceră. Este curios cum atât de multe staruri pop, de pildă, după ce au făcut avere, se retrag în viețile lor private în case și grădini de gentleman de țară. Sunt puțini aceia care doresc să trăiască permanent în mizerie, deși ei există cu siguranță. În cei mai mulți, totuși, este o fază care trece precum pojarul sau ca pasiunea pentru dinozauri din copilărie.

Dar în timp ce faza trece la nivel individual, ea rămâne la nivelul societății, precum bolile epidemice care rămân chiar dacă le-au dat imunitate pe viață celor care au suferit de ele odată. Și astfel, urâțenia ideologică în numele egalitarismului continuă să facă ravagii, cu rezultatul paradoxal că sporește inegalitatea. Deoarece distruge frumusețea și eleganța, ele devin și mai rarefiate și accesibile doar unei elite din ce în ce mai reduse, iar acest lucru se întâmplă chiar și când venitul și consumul cresc. Standardul de viață crește în timp ce calitatea vieții, cel puțin în anumite privințe, scade.

Pe de altă parte (există întotdeauna în viață o altă parte care complică lucrurile) o atitudine pur estetică față de existența umană este în mod clar inadecvată și insuficientă, cel puțin pentru mine. Când mă aflu printre esteți, devin rapid enervat de atenția lor exclusivă pentru frumusețe, care sfârșește în meschinărie, spre excluderea a orice altceva: nu se mai pot oare gândi și la altceva decât la delectarea lor? Când merge prea departe estetismul poate chiar distruge aprecierea lumii prin cerința unei perfecțiuni prea mari. O durere de dinți, după cum a afirmat Hume, va distruge rapid filosofia unui om, și, am putea adăuga, aprecierea sa a frumosului. Dentiștii sunt la fel de necesari ca Donatello.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *