Diferența dintre educația modernă și cea clasică

11/09/2019 | de Annie Holmquist

În urmă cu câțiva ani am intrat într-o conversație despre educația clasică cu cineva care m-a întrebat: „nu este genul acela de educație pe care o urmează toți copiii crescuți acasă și care au rezultate excepționale?”

M-a bufnit râsul. Da, educația clasică are această reputație.

Dar scopurile elevate ale educației clasice nu au stopat interesul pentru această formă de școală. În fapt, curriculum clasic proliferează la cei educați acasă, în școlile private și în școlile charter (școli finanțate public, dar operate independent).

M-am întrebat, pentru a-i înțelege popularitatea, ce diferențiază educația clasică de școala obișnuită pe care o urmează atât de mulți copii.

Autorul David Hicks a aruncat o lumină asupra subiectului în cartea sa „Norms and Nobility: A treatise on Education”. Potrivit lui Hicks, una din principalele diferențe care apare în educația clasică față de cea modernă o reprezintă deschiderea sa la întrebări, în special acele întrebări legate de moralitate:

„Spre deosebire de Aristotel, educatorul modern se uită la fapte, nu la rațiune, ca punct de plecare. El dezaprobă toleranța educatorului clasic pentru întrebări normative și folosirea unor metode potrivite pentru a răspunde acestor întrebări, ca și insistența sa pentru căutarea unui conținut moral în istorie, literatură, religie și artă. Neajunsurile sale provin probabil dintr-o încredere prea mare acordată verificabilității experimentale sau dintr-o lipsă de simpatie pentru obiectivele profesorului clasic, care nu încearcă să livreze fapte verificabile, ci speră să sădească în studenții săi minunatul spirit al cercetării. Indiferent de motivele pentru respingerea curriculei clasice, orele obișnuite suferă din cauza aceste absențe în trei feluri: experiența umană este tratată reducționist și îngust, spartă în unități izolate și fără legătură între ele; studenților, ignoranți față de întrebările pe care trebuie să le pună, li se prezintă informații neatrăgătoare și, pe cale de consecință, lipsite de sens; nu există niciun fundament pe baza căruia să se poată face judecăți morale și estetice, sau pentru a conecta învățatul de comportament”.

Pe de altă parte, educația clasică nu se limitează doar la întrebări. Odată ce aceste întrebări au fost puse, atât elevii cât și profesorii aflați în modelul clasic trebuie să lupte cu adevărul și să afle cum vor aplica acel adevăr în viețile lor:

„Educația clasică are atât un scop cultural cât și unul intelectual. Îl cheamă pe elev să-și însușească cele mai înalte valori morale și estetice. În același timp, elevul învață regulile care guvernează procesul universal de cercetare. Există, desigur, mai mult decât o sugestie de dogmă în orice educație care încearcă să transmită o judecată despre felul în care o persoană trăiește și gândește. Dar educația clasică prezintă calea care trebuie, nu cu intenția de a strivi căutarea ulterioară, ci ca un punct de plecare necesar pentru dialog. În acest sens, dogma se aseamănă cu arta: îl confruntă pe om cu un adevăr despre el însuși, un tip de adevăr care i-ar fi luat o viață de greșeli și eșecuri pentru a-l descoperi de unul singur, dar, în cele din urmă, un adevăr pe care trebuie să îl testeze în propria sa experiență de viață dacă e să și-l aproprieze și să beneficieze de pe urma lui.”În urmă cu câțiva ani am intrat într-o conversație despre educația clasică cu cineva care m-a întrebat: „nu este genul acela de educație pe care o urmează toți copiii crescuți acasă și care au rezultate excepționale?”

M-a bufnit râsul. Da, educația clasică are această reputație.

Dar scopurile elevate ale educației clasice nu au stopat interesul pentru această formă de școală. În fapt, curriculum clasic proliferează la cei educați acasă, în școlile private și în școlile charter (școli finanțate public, dar operate independent).

M-am întrebat, pentru a-i înțelege popularitatea, ce diferențiază educația clasică de școala obișnuită pe care o urmează atât de mulți copii.

Autorul David Hicks a aruncat o lumină asupra subiectului în cartea sa „Norms and Nobility: A treatise on Education”. Potrivit lui Hicks, una din principalele diferențe care apare în educația clasică față de cea modernă o reprezintă deschiderea sa la întrebări, în special acele întrebări legate de moralitate:

„Spre deosebire de Aristotel, educatorul modern se uită la fapte, nu la rațiune, ca punct de plecare. El dezaprobă toleranța educatorului clasic pentru întrebări normative și folosirea unor metode potrivite pentru a răspunde acestor întrebări, ca și insistența sa pentru căutarea unui conținut moral în istorie, literatură, religie și artă. Neajunsurile sale provin probabil dintr-o încredere prea mare acordată verificabilității experimentale sau dintr-o lipsă de simpatie pentru obiectivele profesorului clasic, care nu încearcă să livreze fapte verificabile, ci speră să sădească în studenții săi minunatul spirit al cercetării. Indiferent de motivele pentru respingerea curriculei clasice, orele obișnuite suferă din cauza aceste absențe în trei feluri: experiența umană este tratată reducționist și îngust, spartă în unități izolate și fără legătură între ele; studenților, ignoranți față de întrebările pe care trebuie să le pună, li se prezintă informații neatrăgătoare și, pe cale de consecință, lipsite de sens; nu există niciun fundament pe baza căruia să se poată face judecăți morale și estetice, sau pentru a conecta învățatul de comportament”.

Pe de altă parte, educația clasică nu se limitează doar la întrebări. Odată ce aceste întrebări au fost puse, atât elevii cât și profesorii aflați în modelul clasic trebuie să lupte cu adevărul și să afle cum vor aplica acel adevăr în viețile lor:

„Educația clasică are atât un scop cultural cât și unul intelectual. Îl cheamă pe elev să-și însușească cele mai înalte valori morale și estetice. În același timp, elevul învață regulile care guvernează procesul universal de cercetare. Există, desigur, mai mult decât o sugestie de dogmă în orice educație care încearcă să transmită o judecată despre felul în care o persoană trăiește și gândește. Dar educația clasică prezintă calea care trebuie, nu cu intenția de a strivi căutarea ulterioară, ci ca un punct de plecare necesar pentru dialog. În acest sens, dogma se aseamănă cu arta: îl confruntă pe om cu un adevăr despre el însuși, un tip de adevăr care i-ar fi luat o viață de greșeli și eșecuri pentru a-l descoperi de unul singur, dar, în cele din urmă, un adevăr pe care trebuie să îl testeze în propria sa experiență de viață dacă e să și-l aproprieze și să beneficieze de pe urma lui.”

Educația clasică testează presupozițiile elevilor despre adevăr și moralitate. Poate părea că educația obișnuită în care elevilor li se prezintă fapte reprezintă o alternativă mai ușoară decât varianta în care ei se lupte cu niște concepte care pot avea implicații inconfortabile pentru viețile lor. Dar un număr din ce în ce mai mare de elevi și părinți dovedesc că sunt capabili de acest lucru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *