Memento mori

12/09/2019 | de Simon Leys

Te amărăști la gândul că viața ta trebuie să se sfârșească? Alternativa ar putea fi mult mai rea. Swift a demonstrat-o convingător în „Călătoriile lui Gulliver”. Când ajunge în Luggnagg, Gulliver află de existența în rândul populației a „nemuritorilor”. Din când în când se naște un copil cu semn mare și rotund pe frunte, o indicație precisă că este vorba despre un „Struldbrugg”: nu va muri vreodată. Acest fenomen nu este ereditar. Este pur întâmplător și foarte rar. Gulliver nu contenește să se uimească: așadar, există oameni care sunt scutiți de angoasa specifică omului. Acești „Struldbrugi” trebuie că sunt capabili să înmagazineze resurse morale și materiale prodigioase de-a lungul timpului – o comoară de cunoaștere, experiență și înțelepciune.

Văzând entuziasmul lui Gulliver, gazdele sale abia dacă își pot ascunde zâmbetele. Deși „Struldbruggii” sunt într-adevăr nemuritori, ei îmbătrânesc: după câteva sute de ani, își pierd dinții, părul și memoria. Abia dacă se mai mișcă. Devin surzi și orbi. Se împuținează teribil odată cu vârsta (iar, cu precădere, înfățișarea femeilor este îngrozitoare). Schimbarea naturală a limbajului îi lipsește de mijloacele de a vorbi cu noile generații. Devin niște străini în propria lor societate. Împovărați de toate neajunsurile bătrâneții, supraviețuiesc la nesfârșit într-o stare de stupoare nefericită. Progresele medicinei ne oferă astăzi o bună ilustrare a viziunii lui Swift.
Recent, frunzărind „Jurnalele din Spandau” ale lui Albert Speer, am dat peste un pasaj care m-a intrigat. În al 17-lea an de închisoare, Speer nota: „Astăzi, am citit în „Părinți și copii” de Turgheniev o frază care în mod ciudat parafrazează calculele mele recente (pentru a se lupta cu plictiseala ucigătoare, Speer a improvizat complexe variații matematice cu privire la timpul pe care îl mai are de petrecut în detenție): «În închisoare se spune că timpul zboară mai repede decât în Rusia». Cât de tare trebuie să fi încetinit timpul în Rusia în aceste zile!”
Din întâmplare, tocmai am recitit „Părinți și copii”, iar pasajul în chestiune spune, în fapt, exact lucrul opus. Turgheniev descrie un om de vârstă mijlocie care a fost părăsit de iubită. Distrus, el se întoarce în Rusia unde „nu mai așteaptă prea mult de la sine sau de alții, așa că nu începe nimic nou”. Îmbătrânește singur, plictisit și acrit. „Au trecut astfel zece ani – mohorâți, sterili, dar au trecut înfiorător de repede. Nicăieri nu zboară timpul cum o face în Rusia. În închisoare, se spune, zboară chiar mai repede.”  Turgheniev afirmă clar că în vidul zilelor timpul zboară cu viteza luminii. Pentru Speer însă, care era încă tânăr și cu o vitalitate feroce, pasivitatea forțată a vieții de închisoare reprezenta un chin. În mod instinctiv a citit greșit afirmația lui Turgheniev ca o modalitate ironică de a spune: timpul trece încet în Rusia, aproape la fel de încet ca în pușcărie.

Alexis Carrel, în cartea sa clasică „L’Homme, cet inconnu” („Omul, acest necunoscut”) a analizat diferența dintre timpul cronologic (timpul solar măsurat de cronometre și calendare), care este fix și exterior omului, și timpul interior care diferă de la individ la individ, și în fiecare individ de la vârstă la alta. De pildă, în copilăria timpurie, un an are o durată aproape nesfârșită, deoarece este încărcat de evenimente fiziologice (creșterea) și de evenimente psihologice (absorbția neîntreruptă de informații și impresii noi). Pe măsură ce omul îmbătrânește aceste stimulări devin mai rare – Evelyn Waugh, plângându-se de greutatea crescândă de a inventa noi subiecte pentru romanele sale spunea: „nimic din ce se întâmplă după 40 de ani nu mai lasă vreo urmă” – și produc o accelerare a timpului care zburdă prin acest gol care se cască.

La vârsta de 79 de ani, Tolstoi observa în jurnalul său că doar copiii și bătrânii trăiesc o viață adevărată, primii nefiind sub iluzia timpului iar ultimii scăpând în cele din urmă de ea. Într-adevăr, la sfârșitul vieților noastre suntem precum acel spălător de geamuri care cade de la etajul 100 al unui zgârie nori: viteza căderii accelerează necontenit; și, până să lovească pavajul, el rămâne suspendat într-un gol etern.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *