Caritate dulce amară

16/09/2019 | de Theodore Dalrymple

Având, ca majoritatea ziariștilor, o carieră bazată pe critica felului în care se găsește lumea, descopăr că pic pradă ușor sentimentelor de vinovăție. Dacă cineva mi-ar citi toate articolele ar putea lesne să creadă că am trăit într-o epocă în care era imposibil să fii fericit. Cu toate astea, când mă uit înapoi, nu doar eu, dar majoritatea oamenilor pe care îi știu de aproape, au trăit vieți fericite, dacă nu întotdeauna extatice.

Observarea nenorocirilor altora îmi dă un sentiment de vinovăție deoarece mă gândesc că nu-mi merit eu mai mult fericirea decât ei (în cele mai multe cazuri) își merită nefericirea. Nu găsesc versurile lui William Blake „Every night and every morn / Some to misery are born. / Every morn and every night / Some are born to sweet delight” nici înălțătoare, nici mângâietoare, oricât de bine ar descrie condiția umană și oricât de frumoase ar fi din punct de vedere poetic.

În dimineața aceasta am mers într-unul dintre acele magazine care vând bunuri donate pentru a strânge, se presupune, bani pentru scopuri nobile. Această asociație caritabilă, una dintre cele mai importante din lume, este în opinia mea o organizație criminală, măcar în sensul moral dacă nu legal. Mă duc în magazin nu ca să susțin acțiunile caritabile, Doamne ferește – deoarece foarte puțini dintre bani merg în activități caritabile, acesta fiind unul dintre motivele pentru care cred că organizația este criminală – ci pentru a găsi cărți valoroase, dar neapreciate și, drept urmare, aruncate la coș. Destul de des îmi reușește asta.

Singurul lucru pe care acest magazin îl face într-adevăr este să dea de muncă (neplătită, desigur) văduvelor care lucrează ca voluntare, sub falsa idee că în felul acesta contribuie la hrănirea flămânzilor lumii. O scurtă privire aruncată asupra conturilor online ale asociației le-ar lămuri rapid, dar, din fericire pentru oamenii ONG-ului, puțini sunt aceia care le citesc balanța contabilă. Nu sunt mulți aceia care profită de ceea ce le este la îndemână.

Unul dintre voluntarii care lucra în magazin în această dimineață era un bărbat cu o înfățișare atât de ciudată, încât am simțit în același timp un impuls de a-mi abate și a-mi îndrepta privirea spre el. Era foarte gras și părea hipogonodal.  Desigur că în zilele noastre obezitatea nu este ceva neobișnuit. Dar fața sa era atât de stranie, cu ochii depărtați mult, perfect rotunzi, dinții la distanță mare unul de altul, încât am crezut că suferă sau este un exemplu al unui boli specifice pe care, în calitate de doctor, ar fi trebuit să o recunosc de îndată, însă fără a reuși (un alt motiv de a mă simți vinovat). Gesturile sale erau vesele și plăcute, dar în același timp ciudate ca și cum ar fi vorbit de sub apă. Când trebuia să servească oamenii aflați în magazin, părea că nu i se dă voie de către ceilalți vânzători să facă mare lucru. Am privit mai cu îngăduință asociația că l-a luat în custodie, chiar dacă altfel face prea puțin pentru a-i ajuta pe înfometați așa cum ar trebui să o facă.

Am plecat din magazin cu sentimentul obișnuit în circumstanțele date, și anume acela de vină, nu că aș fi făcut ceva rău de data asta, ci pentru că în mod obișnuit eșuez în a mă bucura de binecuvântările mele. Nu puteai să nu simți o tristețe insondabilă pentru acest om, deși în fapt nu a spus și nu a făcut nimic care să indice o nemulțumire, fără să mai vorbim de nefericire. Fără îndoială că există mulți oameni mult mai norocoși de la natură sau datorită circumstanțelor decât el, și care, cu toate acestea, sunt mult mai puțin fericiți. Însă noi simpatizăm cu nefericirea chiar și atunci când este, până într-un anumit punct, auto-indusă (cum se întâmplă frecvent astăzi.) Dar compasiunea noastră este stârnită mai puternic de un astfel de om decât de nefericiții norocoși. Oricât de mulțumit sau vesel l-am vedea, nu-l invidiem și nici nu ne-am dori să fim în locul lui.

Desigur, efectul salutar al unei astfel de experiențe precum cea avută de mine în magazin nu durează mult. Se evaporă în câteva sute de metri. Să nu dea Dumnezeu să întârzie autobuzul sau să ți se dezlege șiretul, că te întorci din nou la mila de sine și începi să-ți numeri nenorocirile.

Chiar dacă nu se întâmplă nimic care să-ți afecteze starea bună, vine peste tine gândul supărător și obscur că nu există noroc fără ghinion, că nu îți poți aprecia fericirea dacă nu ai avea cu ce să o compari. Au un rost și aceia care doar stau și bombăne.

Ceea ce este adevărat despre fericire și despre nenorocire este de asemenea adevărat despre bine și rău. Vorbind în calitate de jurnalist, trebuie să mulțumesc din plin răului. Nimic nu mi-a oferit texte mai bune sau mai ușoare.  Protestăm, bineînțeles, împotriva răului și sperăm că va dispărea de pe fața pământului. Dar în străfundul sufletului nu ne așteptăm și nici nu sperăm, în calitate de jurnaliști, ca răul să fie extirpat, în același fel în care avocații care dau în judecată companiile de tutun pentru răul făcut nu doresc să le bage în faliment, pentru a le putea acționa în judecată din nou.

Răul nu poate fi eliminat complet deoarece este inerent naturii umane (cum este și binele, desigur). Am învățat prima lecție despre acest adevăr când aveam vreo 11 sau 12 ani. Am mai spus această poveste, dar încă o am în minte.

În acele vremuri credeam că fotbalul este important. Echipa cu care țineam juca frecvent foarte bine, dar pierdea și mai des, ceea ce a făcut să-mi câștige simpatia. Într-un an a mers neașteptat de bine în Cupă, dar ca să obții dinainte bilete pentru sferturile de finală trebuia să stai la rând ore bune, ceea ce în zilele acelea mi se părea că merită efortul.

La coadă și-a făcut apariția un bătrân orb care cânta la acordeon și din voce „Omul care a spart banca din Monte Carlo”. Era dus de mână de un băiat care ținea o șapcă pentru a primi bănuți. Când s-a apropiat de un grup de tineri de 18 sau 19 ani, aceștia au dat mai tare radioul pe care îl aveau cu ei și vocea lui nu s-a mai auzit. Bătrânul, uluit și confuz, s-a retras din fața râsetelor lor.

Am rămas stupefiat de această infamie (și de lașitatea mea în a nu spune și nu face nimic). Bătrânul este de acum de mult dispărut, iar tinerii sunt probabil de 70 ani. De fiecare dată când cineva pune răul pe seama circumstanțelor, mintea îmi zboară la acea scenă. Tinerii de atunci se distrau. Nimeni nu i-a făcut sau încurajat să se comporte astfel (deși probabil că nu ar fi îndrăznit să se comporte astfel individual).

Scena m-a nedumerit și încă mă nedumereşte. Dar, privind retrospectiv, mi-a îmbogățit viața.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *